Explore
Also Available in:

Marile sarate

Dovada pentru un pamant tanar

de Jonathan Sarfati

Planeta noastra, Pamantul, este singurul loc din Univers despre care se stie ca are apa in stare lichida.1 De fapt, astronautii care au privit din spatiu suprafata pamantului au vazut in mare parte apa. Oceanele acopera 71% din suprafata totala a pamantului si contin suficienta apa pentru a acoperi intreaga planeta cu un strat de apa de 2.7 km (1.7 mile) daca suprafata ar fi in totalitate plata.

Salinitatea

Oceanele sunt esentiale pentru mentinerea vietii pe Pamant si de asemenea ajuta la creerea unui climat destul de moderat. Cu toate acestea, desi oceanele contin 1 370 milioane de kilometri cubi de apa, oamenii nu pot supravietui daca ar bea apa din ele—apa este prea sarata.

Pentru un chimist “sarea” inseamna o gama larga de produse chimice in care un metal este combinat cu un nemetal. De obicei sarea obisnuita este un compus rezultat atunci cand sodiul, care este metal, se combina cu nemetalul clor—clorura de sodiu. Acesta contine atomi incarcati electric, numiti ioni, care se atrag unii pe ceilalti, dand nastere unui cristal destul de tare. Atunci cand sarea se dizolva, acesti ioni se separa. Ionii de sodiu si clor sunt ionii principali care se gasesc in apa, dar nu singurii. Marile sarate sunt foarte benefice omului, pentru ca oceanul furnizeaza multe minerale utile pentru industria noastra.

Cat de batrana este marea?

E nevoie de multe procese (vezi mai jos) pentru a aduce sarea in mare, dar o data ajunsa sarea nu mai paraseste usor marea. Deci, salinitatea este in crestere constanta. Din moment ce ne putem da seama cata sare este in mare si daca stim de asemenea ratele de intrare si de iesire ale sarii in si din mare, ar trebui sa fim in stare sa calculam o varsta maxima a marii.

De fapt, aceasta metoda a fost propusa pentru prima oara de colegul lui Sir Isaac Newton, Sir Edmond Halley (1656–1742), cel cu cometa.2 Mai recent, geologul, fizicianul si pionerul terapiei prin radiatii, John Joly, (1857–1933) a estimat ca oceanele au cel mult 80–90 milioane de ani.3 Dar aceasta varsta era mult prea mica pentru evolutionisti, care cred ca viata a evoluat in oceane cu trilioane de ani in urma.

Si mai recent, geologul Dr. Steve Austin si fizicianul Dr. Russell Humphreys au analizat din sursele geologiei laice cifrele pentru cantitatea ionului de sodiu (Na+) din oceane, si ratele lui de iesire si de intrare.4 Cu cat e mai inceata intrarea si mai rapida iesirea, cu atat oceanul se poate sa fie mai batran.

Fiecare kilogram de apa de mare contine aproximativ 10,8 grame de Na+ dizolvat (aproximativ 1% din greutate). Aceasta inseamna ca exista un total de 1.47x1016 (14 700 milioane de milioane) tone de in Na+ oceane.

Aportul de sodiu

Apa de pe uscat poate dizolva aflorimentele de sare si poate altera multe minerale, in special argile si feldspati, scotand sodiul din ele. Acest sodiu este transportat in oceane de catre rauri. Cu ajutorul apei o cantitate de sare ajunge prin sol direct in mare—proces numit descarcare submarina de ape subterane. Aceasta apa este de obicei foarte bogata in minerale. Sedimentele de pe fundul oceanelor elibereaza mult sodiu, la fel ca si izvoarele calde de pe fundul oceanului (izvoare hidrotermale). Praful vulcanic contribuie de asemenea cu o cantitate de sodiu.

Austin si Humphreys au calculat ca aproximativ 457 milioane tone de sodiu ajung in mare in fiecare an. Rata minima posibila din trecut, chiar daca se iau in considerare presupunerile cele mai favorabile pentru evolutionisti, este de 356 milioane de tone/an.

In realitate, un studiu mai recent a aratat ca sarea intra in oceane chiar mai repede decat au crezut Austin si Humphreys.5 Inainte s-a crezut ca cantitatea de apa deversata prin izvoare subterane submarine reprezinta un procent mic (0.01–10%) din apa de la suprafata, in special rauri. Dar acest nou studiu care masoara radioactivitatea radiumului in apele de coasta, arata ca cantitatea de apa deversata prin izvoare subterane submarine reprezinta 40% din debitul raurilor.6 Aceasta inseamna ca varsta maxima posibila a oceanelor este chiar mai mica.

Cantitatea de sodiu produsa

Oamenii care traiesc langa mare au de cele mai multe ori probleme cu rugina la masini. Acest lucru se datoreaza vaporilor de sare—picaturi mici de apa scapa din ocean, apa se evapora lasand in urma cristale mici de sare. Acesta este un proces major care scoate sodiul din mare. Un alt proces major este numit schimb de ioni—argilele pot absorbi ioni de sodiu pe care ii schimba cu ioni de calciu, care sunt eliberati in ocean. O parte din cantitatea de sodiu din ocean se pierde atunci cand apa este prinsa in pori in sedimentele de pe fundul oceanului. Anumite minerale care au cavitati mari in structura lor de cristal, numita zeolit, pot absorbi sodiul din ocean. [Nota editorului: unii anti-creationisti au propus ideea conform careia sodiul este indepartat prin albitizare, vezi anexa pentru raspunsul domnului dr. Humphreys.]

Cu toate acestea, cantitatea de sodiu iesita este mult mai mica decat cantitatea intrata. Austin si Humphreys au calculat ca aproximativ 122 milioane de tone de sodiu parasesc marea in fiecare an. Rata maxima posibila din trecut, chiar daca li se ofera evolutionistilor prezumtiile cele mai generoase, este de 206 milioane tone/an.

Estimarea varstei oceanului

Acordand evolutionistilor cele mai generoase prezumtii, Austin si Humphreys au calculat ca oceanele trebuie sa aibe mai putin de 62 milioane de ani. Este important sa subliniem ca aceasta nu este varsta reala, ci varsta maxima. Aceasta inseamna ca aceasta dovada este compatibila cu orice varsta pana la 62 milioane de ani, inclusiv varsta biblica de 6000 de ani.

The rate sodium enters and leaves the sea

Calculele lui Austin si Humphreys presupun ratele de intrare plauzibile cele mai incete si ratele de iesire plauzibile cele mai rapide. O alta presupunere este aceea ca nu a existat la inceput sare dizolvata de la care s-a pornit. Daca presupunem conditii mult mai realiste din trecut, varsta maxima calculata este mult mai mica.

In primul rand, probabil ca Dumnezeu a creat oceanele cu un anumit grad de salinitate, astfel incat pestii de apa sarata sa poata trai confortabil in ele. Potopul lui Noe probabil ca a dizolvat o cantitate mare de sodiu din rocile de pe uscat. Sodiul a ajuns apoi in oceane dupa ce apele s-au retras. In sfarsit, mult mai marea descarcare submarina de ape subterane ar fi redus si mai mult varsta maxima.

Concluzie

Salinitatea oceanelor este o dovada puternica in sprijinul faptului ca oceanele, si chiar si Pamantul, sunt mult mai tinere comparativ cu trilioanele de ani de care vorbesc evolutionistii, varsta lor fiind compatibila cu varsta biblica de 6000 de ani. Varsta oceanelor este de asemenea mult mai mica decat “datarile” evolutionistilor pentru creaturile marine. Pe scurt, marea nu este indeajuns de sarata pentru a fi pe gustul evolutionistilor! Bineinteles, toate aceste calcule depind de presupuneri despre ce a fost in trecut, cum ar fi conditiile de inceput si ratele constante ale unor asemenea procese. Aceste calcule nu pot dovedi varsta a ceva. Pentru aceasta avem nevoie de martori oculari (conform Iov 38:4). Scopul unor asemenea calcule este sa demonstreze ca, chiar tinand cont de ipotezele proprii ale evolutionistilor cu privire la trecut, Pamantul este mult mai tanar decat se spune de cele mai multe ori, iar acest fapt nu contrazice Biblia.


Anexa: Este albitizarea trapa de scapare a evolutionistilor?

Un anti-creationist pe nume Glenn Morton pretinde ca feldspatii bogati in sodiu numiti albiti (NaAlSi3O8) se formeaza permanent pe fundul oceanelor, luand sodiul din apa marilor. El pretinde ca o astfel de scufundare de sodiu va invada calculele varstelor facute de dr. Austin si Humphreys. Dar dr. Humphreys a raspuns unui critic care a scris a citat Glenn Morton (fara a mentiona corespondenta anterioara) si ne-a dat permisiunea sa reproducem mai jos raspunsul sau:

Nu, Glenn Morton nu are deloc dreptate aici, iar creationistii cinstiti pot continua sa foloseasca sodiul din mari ca si o dovada pentru o lume tanara. Morton v-a aratat o scrisoare mai timpurie din corespondenta sa cu Steve Austin si cu mine, dar nu si raspunsurile noastre. El de asemenea nu v-a spus cum s-a incheiat aceasta corespondenta.

Iata ce se intampla: intr-adevar formele de albit din orificiile din mijlocul oceanului scot sodiul din apele cu temperaturi mari. Dar atunci cand albitul ajunge in ape mai reci, el se descompune in clorul mineral si elibereaza aceeasi cantitate de sodiu inapoi in apele marii. De aceea albitul (intr-o cantitate semnificativa) se gaseste doar in crestele din mijlocul oceanului si nicaieri altundeva. Asadar “scufundarea de albit” a lui [Morton] se schimba intr-o “sursa de clorit”, iar efectul net asupra sodiului din mari va fi egal cu zero.

Poate ti se va parea tehnica aceasta abordare. In continuare gasesti o metoda non-tehnica cu ajutorul careia vei putea judeca de unul singur daca Morton are sau nu dreptate: afla daca a publicat teoria “scufundarii albitului” intr-o revista laica de geochimie revizuita de critici. Principala revista in domeniu are un titlu din latina Geochimica et Cosmochimica Acta. Asemenea reviste ar fi foarte incantate sa ii publice teoria daca ar fi corecta, pentru ca aceasta ar rezolva problema celor 75 de ani pe care am evidentiat-o eu si Steve, marele dezechilibru dintre sodiul care intra si care iese. Cercurile stiintifice laice i-ar fi dat probabil lui Morton Premiul Nobel pentru aceasta teorie!

Mai mult, Morton ar fi foarte mandru sa aibe teoria sa publicata intr-o asemenea revista si s-ar asigura ca acest lucru este mentionat intr-un mod vizibil pe site-ul lui. Anunta-ma daca gasesti o astfel de mentionare acolo. Daca nu gasesti, atunci vei sti ca Morton te abureste doar.

In general doar fum si reflectii vei gasi pe site-urile scepticilor si ale celor care sustin teoria pamantului batran. Ei se feresc de revizuirile criticilor in domeniu si de publicatii. In schimb se bazeaza pe naivitatea majoritatii celor care ii citesc pentru ca stiinta lor stricata sa nu fie expusa. Oricine poate spune orice pe un site, iar ei tocmai asta fac. Psalm 1:1 promite fericire pentru cei care evita o astfel de companie:

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

In schimb gaseste-ti placerea in Legea Domnului,

Russ Humphreys

Institutul pentru cercetarea creatiei

Referinte si note

  1. Se presupune ca Europa, una din lunile planetei Jupiter, ar avea apa in stare lichida sub o crusta de gheata, dar nu se stie sigur acest lucru. Înapoi
  2. E. Halley, “O scurta relatare despre cauza salinitatii oceanelor si a catorva lacuri din care nu se desprind rauri; facand o propunere ca din aceasta sa se descopere varsta lumii”, Tranzactii filozofice ale Societatii Regale din Londra, 29:296–300, 1715; citat in Ref. 4. Înapoi
  3. J. Joly, “O estimare a varstei geologice a Pamantului”, Tranzactii Stiintifice ale societatii regale din Dublin, Seria noua, 7(3), 1899; retiparita in Raportul anual al instituiei smithsoniene, 30 Iunie 1899, pp. 247–288; citat in Ref. 4. Înapoi
  4. S.A. Austin si D.R. Humphreys, Sarea care lipseste din mari: o dilema pentru evolutionisti, Dezbateri la cea de-a doua conferinta internationala pe tema creationismului, Vol. II, pp. 17–33, 1990. Aceasta lucrare ar trebui consultata pentru mai multe detalii. Înapoi
  5. W. S. Moore, “Cantitati mari de apa din subteran in apele de coasta descoperite de imbogatirile Ra”, Nature, 380(6575):612–614, 18 Aprilie 1996; o perspectiva a lui T.M. Church, “O ruta subterana pentru circuitul apei”, pp.579–580. Înapoi
  6. M.T. Church, Ref. 5, p. 580, comenteaza: “Concluzia conform careia cantitati mari de descarcari submarini de apa provenita din izvoare subterane intra pe coasta oceanului are capacitatea de a altera radical intelegerea noastra despre echilibrul masei de substante chimice din ocean.Înapoi

Helpful Resources