De ce noi?
Problema răului
de Ken Ham
Cum ar putea un Dumnezeu iubitor să îngăduie asta? Numeroase cărţi
au încercat să explice ceea ce la suprafaţă pare o problemă
ireconciliabilă - pretenţia creştinismului că există un
Dumnezeu iubitor în faţa răului, morţii suferinţei şi bolilor
din lumea aceasta.
Într-adevăr, argumentul major adus împotriva creştinilor sună cam
aşa:
„Cum poate să existe un Atotputernic Dumnezeu iubitor când vedem copii care
mor, oameni care suferă şi rele întâmplându-se oamenilor buni? Cu siguranţă,
asemenea suferinţă înseamnă fie că El nu e suficient de puternic
ca s-o împiedice, fie că nu vrea să facă acest lucru şi, prin
urmare, nu e chiar atât de bun.”
În realitate, răul este de fapt o problemă pentru necreştini - nu
pentru creştinul adevărat - dar trebuie să înţelegem originea
răului în lumea aceasta.
Într-un interviu cu o familie care pierduse un copil, sora copilaşului (de
aproximativ 10 ani) întreba: „De ce noi? De ce ni s-a întâmplat acest lucru nouă?”
Când nenorocirile se abat asupra creştinilor …
Imaginea prezintă maşina avariată în care
Dr. Carl Wieland, director al C.M.I., a fost grav accidentat în 1986. El
a zăcut prins între fiarele contorsionate timp de 5 ore şi jumătate în urma unei
coliziuni frontale, la viteză foarte mare, cu un camion-cisternă încărcat cu combustibil,
pe o autostradă din Australia. În următorii şapte ani, el a fost supus la 56 de
intervenţii chirurgicale. Cartea sa,
Walking through Shadows [Păşind printre umbre – n.t.] oferă detalii
despre această traumă personală, cu informaţii fascinante şi „diferite” despre procesul
de vindecare şi mai ales despre rolul determinant pe care mentalitatea sa creaţionistă,
bazată pe Biblie, l-a avut în depăşirea acestor momente dificile.
This unique book, which includes Ken Ham’s moving account of his brother’s progressive
and fatal brain disease, has been of incredible help to countless Christians who
are having trouble understanding their, or their loved ones’, suffering.
|
Inima mea s-a aplecat asupra acestei familii îndurerate. Ce le-aş fi spus dacă
aveam ocazia? Îmi aduc aminte de moartea fratelui meu mai mic acum un an. Da, încă
mă mai doare, dar în acelaşi timp, o înţelegere corectă a originii
răului este importantă pentru felul în care te raportezi la o asemenea
tragedie.
Primul om, Adam, a reprezentat întreaga rasă umană. Când el a păcătuit
(s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, neascultând de porunca ce i s-a
dat) i-a comunicat de fapt lui Dumnezeu că voia să trăiască
o viaţă fără Dumnezeu. El (şi prin urmare şi noi)
a vrut autonomie - a fi independent de Dumnezeu.
Acum, dacă Dumnezeu ne-ar da ceea ce am cerut prin Adam, probabil că nici
n-am mai exista, pentru că El ţine toate lucrurile prin puterea Cuvântului
Său. (Coloseni 1:15–17) Ca Dumnezeu drept, El a trebui să
judece răzvrătirea - El a judecat păcatul cu moarte (spirituală
şi fizică). Dumnezeu a blestemat pământul - întreaga creaţie
geme acum din cauza păcatului (Genesa 3:17–19, Romani 8:20–22).
Dumnezeu şi-a retras cu siguranţă ceva din puterea Sa susţinătoare,
aşa încât lucrurile nu mai sunt perfecte cum erau înainte de Cădere. Acum
totul geme - tinde să se deterioreze sau să se destrame. Trăim de
fapt într-o lume în care putem gusta ce înseamnă viaţă fără
Dumnezeu: moarte, suferinţă, rău etc.
Cu toate acestea, când cineva înţelege motivul morţii, suferinţei
şi răului din această lume (înţelegând originea acestor lucruri
aşa cum e relatată în Genesa), atunci îşi dă seama că nu
e vina lui Dumnezeu că lumea e aşa, ci e vina noastră. Şi, într-adevăr,
toţi suferim - toţi vom muri din punct de vedere fizic, nu numai copilaşul
acela iubit. Ce i s-a întâmplat lui ni se va întâmpla şi nouă (numai dacă
nu se întoarce Domnul până atunci).
Aceasta m-a ajutat să răspund unei întrebări pe care un pastor mi-a
adresat-o la o conferinţă. El întreba: „Ce să le răspund oamenilor
atunci când mă întreabă: «Cum va putea un Dumnezeu iubitor să-i trimită
pe oameni într-un loc atât de oribil precum Iadul?»”
Am discutat originea păcatului şi a morţii (aşa cum le-am explicat
mai sus), apoi am întrebat: „Frate pastor, îţi dai seama că întrebarea
implică ideea că e vina lui Dumnezeu că oamenii vor merge în Iad?”
După care am continuat: „Când vom înţelege corect cine suntem (urmaşii
lui Adam) şi ce a însemnat Căderea (originea păcatului şi a
morţii - răzvrătirea umanităţii), atunci vom înţelege
că nu e vina lui Dumnezeu că oamenii vor merge în Iad - la urma urmei,
omenirea a avut voinţă liberă în Grădină, înainte de păcat.1
„Noi (prin Adam) ne-am separat de Dumnezeu, chiar dacă El prevăzuse aceasta
în planul Său pentru veşnicie. Noi i-am spus de fapt lui Dumnezeu că
nu-L vrem. Dumnezeu e un Dumnezeu drept care judecă păcatul - dar, în
realitate, noi ne-am trimis pe noi înşine în Iad (veşnică separare
de Dumnezeu) prin propriile noastre acţiuni. Atunci când am fost concepuţi
eram deja condamnaţi ca păcătoşi în calitate de fii ai lui Adam.
Prin harul Lui, Dumnezeu îi salvează pe credincioşi de Iadul căruia
suntem destinaţi şi pe care îl merităm.”
Mai apoi am continuat: „Totuşi, pentru că Dumnezeu este iubitor şi
atotputernic, El a găsit o cale ca să nu ajungem în Iad. A intrat în istoria
umanităţii şi s-a făcut om ca să sufere pedeapsa pentru
păcatul nostru. A învins moartea (prin Învierea sa) şi ne oferă gratis
darul mântuirii. Dumnezeul nostru iubitor a spus de fapt: «Chiar dacă tu nu
mă vrei, eu te vreau - vreau să te salvez. Voi ispăşi pedeapsa
pentru păcatele tale şi îţi voi oferi mântuire necondiţionată.»”
Căderea, aşa cum e relatată în Genesa, explică originea răului,
a morţii şi a suferinţei din lumea aceasta şi ne ajută
să situăm corect vina pe noi înşine.
Acum, în al doilea rând, trebuie să lămurim cum poate un Dumnezeu atotputernic
şi iubitor să permită răul, suferinţa şi moartea (ca
moartea copilaşului aceluia) în lumea aceasta. Dacă Dumnezeu este suficient
de puternic ca să învingă răul şi dacă ne iubeşte
- oare chiar vrea să ne facă aşa ceva?
În Matei 19:16-17a citim: „Atunci s'a apropiat de Isus un om,
şi I -a zis: ,,Învăţătorule, ce bine să fac, ca să
am viaţa vecinică?`` El i -a răspuns: ,,Dece mă întrebi: ,Ce
bine?` Binele este Unul singur& …”
Isus l-a provocat să vadă implicaţiile a ceea ce afirmase. Numai
o fiinţă infinită care este infinit de bună ar trebui să
fie numită „bună”.
Cel necredincios nu acceptă, desigur, ideea că există o asemenea
fiinţă. Aceasta înseamnă că, atunci când afirmă că
nu se pot împăca un Dumnezeu iubitor şi bun şi răul din această
lume, nu are nici o modalitate de a defini ceea ce este „bun”. Ce standard
- ce autoritate absolută - poate invoca el pentru a determina ce este „bine”
şi ce este „rău”?
Dacă „bine” se defineşte prin acordul public, atunci aceasta nu
e decât o opinie. Fără o autoritate absolută care să aibă
dreptul să stabilească ce e „bun” şi ce e „rău”
(„corect” sau „incorect”), atunci ceea ce e „bun” e pur subiectivism.
Până la urmă, a cui definiţie a „binelui” este corectă?
Aşa cum afirma apologetul creştin Greg Bahnsen: „Din punct de vedere filozofic,
problema răului se dovedeşte a fi în cele din urmă o problemă
pentru cel necredincios. Ca să folosească argumentul împotriva punctului
de vedere creştin trebuie să fie în stare mai întâi să dovedească
faptul că judecăţile sale referitoare la existenţa răului
sunt consistente - ceea ce modul lui de a gândi, specific unui necredincios, nu
poate să realizeze.”2
Prin urmare, definiţiile „binelui” şi ale „răului” date
de un necredincios sunt subiective, iar moralitatea lui relativă. Logic, cum
poate să emită o asemenea persoană acuzaţia că existenţa
unui Dumnezeu puternic şi iubitor este incompatibilă cu ceea ce această
persoană hotărăşte că e „rău” în această
lume?
Acum, un necredincios poate să susţină că acest paradox există
în cadrul unei perspective creştine (unde binele şi răul
sunt reale). Avem totuşi un răspuns logic la această provocare.
Bahnsen continuă: „Dacă creştinul presupune că Dumnezeu
este bun în mod perfect şi complet - aşa cum ne cere Scriptura să
credem - atunci el se angajează să evalueze toate lucrurile în lumina
acestei presupuneri. În consecinţă, atunci când creştinul vede situaţii
sau lucruri rele în lume, el poate şi trebuie să dea consistenţă
presupunerii că Dumnezeu e bun sugerând acum că Dumnezeu are
o motivaţie bună pentru răul care există. Dumnezeu trebuie să
fie atotputernic ca să fie Dumnezeu; nu trebuie să ne gândim că a
fost învins sau pus în încurcătură de răul din univers. Şi Dumnezeu
e cu siguranţă bun, va declara creştinul - deci orice rău pe
care îl descoperim trebuie să fie compatibil cu bunătatea lui Dumnezeu.
Putem spune că Dumnezeu a plănuit situaţii rele pentru motive care
sunt lăudabile şi bune.”3
Ni se aduce aminte de aceste lucruri în pasaje precum cel din Isaia 45:6–7: „Eu sunt Domnul şi
nu mai este altul, afară de Mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, înainte
ca tu să mă cunoşti. Ca să se ştie, de la răsăritul
soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu:
Eu sunt Domnul şi nu este altul. Eu întocmesc lumina şi fac întunericul,
Eu dau propăşirea şi aduc restriştea, Eu Domnul fac toate aceste
lucruri.”
Evenimentele crucificării au fost rele - dar pentru un scop bun - mântuirea
omului. „Pe omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul
hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi
L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege.
Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că
nu era cu putinţă să fie ţinut de ea.” (Fapte
2:23, 24)
Sunt multe alte evenimente în Biblie la care putem privi pentru a vedea scopul lor
bun. Dar, atunci când au avut loc, ele n-au putut fi înţelese de oamenii supuşi
căderii. (Romani 8:28)
Suferinţa lui Iov a părut incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu
iubitor (la fel ca moartea copilaşului nevinovat despre care am amintit mai
sus). Totuşi, Dumnezeu nu numai că i-a amintit lui Iov că nu e omnitemporal
sau omniscient, ci l-a lăudat pe acesta pentru credinţa lui. Iar Iov a
învăţat că în spatele a ceea ce a învăţat există un
scop mult mai bun care îi va învăţa lecţii importante pe milioanele
de oameni de-a lungul veacurilor. Moartea e numită adecvat în Biblie „vrăjmaşul
cel din urmă”. (1 Corinteni 15:26)
Dar, într-un mod ciudat, în contextul Căderii, moartea e o binecuvântare pentru
omenire - de vreme ce, fără ea, umanitatea nu ar mai fi avut nici o cale
de a face pace cu Dumnezeu şi noi toţi am fi rămas pe vecie separaţi
de Dumnezeu.
Aceasta este cheia pentru toate probleme de felul acesta, nu doar pentru problema
răului. Ne punem credinţa în Cuvântul unui Dumnezeu atotputernic care
ştie totul şi a fost dintotdeauna în Univers? Sau mai degrabă ne
punem încrederea în cuvintele unor oameni failibili, care nu cunosc toate lucrurile,
care n-au fost dintotdeauna aici, acceptându-le valorile şi modul subiectiv
de a gândi?
Referinţe şi note
- C.S. Lewis afirmă în The Great Divorce ( trad.
Marea Separare) că cei aflaţi în Iad vor vrea să fie acolo
decât în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu ca persoane care nu s-au căit
de păcatele lor. Unii susţin că gravitatea păcatului depinde
de persoana împotriva căreia ai păcătuit. Un păcat împotriva
Dumnezeului infinit merită pedeapsă veşnică.
Enter.
- Bahnsen, G.L., Alwoys Ready - directions for defending the
faith, Covenant Media Press, Texas, SUA, p 169, 2002. Enter.
- Ref.2, p171–172 Enter.
|
