În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Jerry R. Bergman, biolog

Dr. Bergman este asistent universitar de științe la Northwest State College, Archbold, Ohio. Deține o licență în psihologie de la Wayne State University, un masterat în psihologie de la Wayne State University, un doctorat în evaluare și cercetare de la Wayne State University, un masterat în sociologie de la Bowling Green State University și un al doilea doctorat în biologie umană de la Columbia Pacific University. La Northwest State College, Dr. Bergman a ocupat funcția de președinte al comitetului pentru afaceri academice și a fost consilierul facultății pentru programele de diplomă. A fost consultant pentru mai mult de 20 de manuale științifice.

Aproape fiecare persoană, la un moment dat, pune întrebarea „De unde a apărut viața?” Împreună cu răspunsul vine întrebarea suplimentară: „Care este scopul vieții pe pământ?” În esență, există două puncte de vedere cu privire la această întrebare: (1) poziția ateistă, care concluzionează că viața a apărut prin schimbare, în timp și printr-un număr mare de evenimente fortuite; și (2) poziția creaționistă, care învață că fiecare tip de organism viu a fost creat de un creator pe care majoritatea oamenilor îl numesc Dumnezeu. Creștinismul a învățat, încă de la începuturile sale, că viața a fost creată de Dumnezeu pentru un scop specific. „Tu (Dumnezeu) ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut” (Apocalipsa 4:11). La fel, iudaismul și islamul au predat această doctrină a creației (vedeți Fac. 1:1–8).

Naturalismul evoluționist, adesea numit ateism, învață că viața a început prin coliziunea aleatoare a unui număr suficient de atomi pentru a forma molecule complexe care au produs copii exacte ale lor. Aceste molecule ipotetice au evoluat în cele din urmă în celule și, în miliarde de ani, au evoluat în toată viața existentă astăzi. Cheia acestei evoluții de la moleculă la om o reprezintă mutațiile (erori de copiere genetică) și selecția naturală (selectarea mutațiilor favorabile care modifică animalul sau planta, astfel încât acestea să fie mai apte să supraviețuiască).

Cerințele pentru viață

Teza acestui capitol este că originea vieții nu s-ar fi putut produce printr-un proces treptat, ci trebuie să fi fost instantanee. Motivul pentru care acest lucru trebuie să fie adevărat este simplu. Fiecare mașină trebuie să aibă un anumit număr minim de componente pentru ca aceasta să funcționeze și, dacă o componentă sub acest minim este eliminată, mașina va înceta să funcționeze. Exemplul pe care îl folosește Behe este o capcană de șoareci obișnuită, care necesită zece componente pentru a funcționa. Capcana nu va mai funcționa dacă se elimină doar o componentă. Nimeni nu a putut arăta acest concept ca fiind eronat decât doar dacă, în anumite condiții, o anumită mașină poate funcționa cu o componentă mai puțin.

Multe dintre aceste exemple cu „o componentă mai puțin” sunt, însă, înșelătoare. Ruse (p. 28, 1993) remarcă faptul că o capcană de șoareci poate fi fixată pe podea, eliminând astfel baza, susține el. De fapt, folosește doar o bază diferită (podeaua); o bază încă este necesară. Mai mult, componentele capcanei pentru șoareci sunt inutile fără inteligența de a le asambla într-o unitate funcțională. O capcană este, de asemenea, inutilă fără momeală, cunoștințele și abilitatea necesare pentru a folosi capcana și existența unui șoarece cu suficientă inteligență pentru a căuta momeala, dar lipsit de experiență și inteligență pentru a evita capcana. Un sistem simplu de capcane pentru șoareci este mult mai complex decât pare inițial.

Argumentul complexității ireductibile poate fi extins la procesul creației care a produs viața. Conceptul susține că atât un organism, cât și părțile sale, inclusiv organitele, organele, celulele sau chiar proteinele sale, nu pot funcționa sub un anumit număr minim de componente. În organismele biologice, cea mai mică unitate vie este celula, iar numărul de componente pe care le conține la nivel subatomic este, de obicei, mult mai mare de un trilion (10¹²). După cum observă Hickman:

Celulele sunt țesătura vieții. Chiar și celulele cele mai primitive sunt structuri extrem de complexe care formează unitățile de bază ale întregii materii vii. Toate țesuturile și organele sunt compuse din celule. La un om interacționează aproximativ 60 de trilioane de celule, fiecare îndeplinind rolul său specializat într-o comunitate organizată. La organismele unicelulare, toate funcțiile vieții sunt îndeplinite în limitele unui pachet microscopic. Nu există viață fără celule (Hickman, p. 43, 1997).

Chiar și majoritatea bacteriilor necesită câteva mii de gene pentru a îndeplini funcțiile necesare vieții. E. coli are aproximativ 4.639.221 de perechi de baze de nucleotide, care codifică 4288 gene, fiecare producând o mașină de proteine extrem de complexă. Cele mai simple specii de bacterii, Chlamydia și Rickettsia, sunt cele mai mici viețuitoare cunoscute. La doar câteva sute de atomi, sunt mai mici decât cel mai mare virus și au aproximativ jumătate din ADN-ul pe care îl au alte specii de bacterii. Deși sunt la fel de mici pe cât este posibil să fie și să trăiască încă, aceste două forme de viață încă necesită milioane de părți atomice (Trefil, p. 28, 1992). Multe dintre bacteriile mai mici, cum ar fi Mycoplasma genitalium, care are 452 de gene, sunt virusuri asemănătoare paraziților și nu pot trăi decât cu ajutorul unor organisme mai complexe. Din acest motiv, exemplul E. coli este mai realist atunci când cercetăm cerințele minime pentru viață.

Dacă cea mai simplă formă de viață necesită milioane de părți la nivel atomic, formele de viață superioare necesită trilioane. Toate macromoleculele necesare vieții sunt construite din atomi, care sunt compuși din părți mai mici. Faptul că viața necesită un anumit număr minim de componente este bine documentat și singura dezbatere este câte milioane de componente integrate funcțional sunt necesare, nu faptul că trebuie să fie un număr minim pentru a exista viața. Toate virusurile sunt sub nivelul de complexitate necesar vieții și, din acest motiv, trebuie să trăiască ca paraziți care necesită celule complexe pentru a se reproduce. Trefil a remarcat că întrebarea de unde provin virusurile este un „mister de durată” în evoluție. Ele constau, în principal, doar dintr-o moleculă de ADN și un strat proteic și

… nu se reproduc în mod normal, [prin urmare] este greu de văzut cum ar fi putut începe. O teorie: sunt paraziți care, pe o perioadă lungă de timp, au pierdut capacitatea de a se reproduce independent… Virusurile sunt printre cele mai mici vietăți. Un virus tipic, precum cel care cauzează gripa obișnuită, poate avea cel mult o mie de atomi. Aceasta în comparație cu celulele care pot fi de sute sau chiar mii de ori mai mari decât dimensiunea respectivă. Mărimea sa mică este unul dintre motivele pentru care este atât de ușor pentru un virus să se răspândească de la o gazdă la alta—este greu să se filtreze ceva atât de mic (Trefil, p. 9, 1992).

Simplificată, viața depinde de un aranjament complex de trei clase de molecule: ADN, care stochează planurile de bază ale celulei; ARN, care transportă o copie a informațiilor necesare conținute în ADN la stația de asamblare a proteinelor; și proteine, care alcătuiesc totul, de la ribozomi la enzime. Mai mult decât atât, sunt necesare chaperone și multe alte instrumente de asamblare pentru a se asigura că proteina este asamblată corespunzător. Toate aceste piese sunt necesare și trebuie să existe pentru ca o unitate să fie asamblată și integrată corespunzător. ADN-ul este inutil atât fără ARN, cât și fără proteine, deși unele tipuri de bacterii pot combina funcțiile componentelor de bază necesare.

Problema evoluției cauzată de complexitatea enormă necesară vieții este destul de bine recunoscută și niciuna dintre propunerile de a o depăși nu este satisfăcătoare nici pe departe (Spetner, 1997). Aceste propuneri includ teoria panspermiei avansată de laureatul premiului Nobel Francis Crick. Panspermia este ipoteza că pământul a fost însămânțat cu viață de pe alte planete (Crick, 1981). Această soluție, însă, mută problema doar în altă parte. Naturalismul trebuie să ia în considerare atât părțile necesare vieții, cât și asamblarea lor corectă. Pentru ca viața să persiste, vietățile trebuie să aibă un mijloc de a primi și de a prelucra biochimic alimentele. Viața necesită, de asemenea, oxigen, care trebuie distribuit la toate țesuturile, sau pentru viața unicelulară, oxigenul trebuie să fie deplasat în mod eficient și în siguranță în interiorul membranei celulare până acolo unde este necesar, fără a deteriora celula. Fără mecanisme complexe pentru realizarea acestor sarcini, viața nu poate exista. Componentele nu ar putea evolua separat și nici nu ar putea exista independent pentru foarte mult timp, deoarece s-ar descompune într-un mediu fără protecție (Overman, 1997).

Chiar dacă ar exista, numeroasele componente necesare vieții nu ar putea rămâne în așteptare pentru ca celelalte să evolueze, deoarece cele existente s-ar deteriora foarte repede din cauza efectelor deshidratării, oxidării și acțiunii bacteriilor sau ale altor agenți patogeni. Din acest motiv, doar o creație instantanee a tuturor componentelor necesare ca unitate funcțională poate produce viață. Nu au fost prezentate niciodată dovezi convingătoare care să infirme această concluzie și există multe dovezi cu privire la cerința de creație instantanee, cum ar fi descoperirea că majoritatea nucleotidelor se degradează destul de repede la temperaturile pe care oamenii de știință concluzionează că au existat pe Pământul timpuriu (Irion, 1998).

Problema este că timpul de înjumătățire al multor elemente de bază ale vieții „este prea scurt pentru a permite acumularea adecvată a acestor compuși… Prin urmare, cu excepția cazului în care originea vieții a avut loc extrem de rapid (<100 de ani)… o origine a vieții la temperatură ridicată… nu poate implica adenină, uracil, guanină sau citozină” (Levy și Miller, p. 7.933, 1998). Această constatare este un obstacol major pentru abiogeneză, deoarece originea vieții la temperatură ridicată (80–100°C) este singurul model fezabil rămas (Levy și Miller, 1998). Creaționiștii au început doar să exploateze acest imens obstacol în darwinism.

Cea mai simplă formă de viață eucariotă este drojdia. Cele mai multe eucariote sunt mult mai complexe decât drojdia, iar un ou fertilizat, numit zigot, este complexitatea minimă posibilă pentru toate formele de viață multicelulare. Mai mult, dezvoltarea unui organism dintr-un zigot nu oferă dovezi ale evoluției, deoarece un zigot nu poate exista ca unitate independentă, ci este dependentă de un sistem complex de sprijin proiectat, cum ar fi un uter sau un ou. Există mai întâi un sistem de viață complex și proiectat pentru a produce gameții, iar zigotul este doar o parte dintr-o serie de etape concepute pentru a-i permite să își împlinească potențialul.

Un organ sau un organism nu poate funcționa și nici nu va fi selectat până când nu este minim funcțional. La acest nivel trebuie să fie atât extrem de complex, cât și dependent de multe alte componente ale sistemului (Behe, 1996). Un gamet conține toate informațiile necesare pentru a se transforma într-un organism complet. Când organismul se dezvoltă pentru prima dată, toate celulele sale sunt totipotente, ceea ce înseamnă că fiecare celulă se poate dezvolta în oricare din cele peste 200 de tipuri de celule necesare unui om adult ca să trăiască, inclusiv cele epiteliale, musculare, sanguine și alte tipuri de celule.

Evoluționiștii au susținut odată că toată viața s-ar putea dezvolta dintr-o primă celulă ipotetică, deoarece și astăzi toată viața nouă se dezvoltă dintr-o singură celulă, dar acum ne dăm seama că o celulă se poate dezvolta într-un organism complex numai pentru că toate componentele și instrucțiunile sunt în celula originală creată la concepție. Mama umană le transmite descendenților nu numai 23 de cromozomi, ci și o întreagă celulă, care include toate organitele necesare vieții. O celulă poate proveni doar dintr-o celulă funcțională și nu poate fi construită din bucăți, deoarece toate organele majore trebuie să fi fost create și asamblate instantaneu pentru ca celula să existe (Overman, 1997).

Celulele necesită toate milioanele lor de părți necesare pentru a rămâne în viață, la fel cum un mamifer trebuie să aibă plămâni, ficat, inimă și alte organe pentru a trăi. Toate milioanele de părți ale celulei sunt necesare pentru desfășurarea activității biochimice complexe necesară vieții. Această activitate necesită fabricarea și prelucrarea proteinelor și stocarea informațiilor genetice pentru a fi transmise următoarei generații. Trefil a numit evoluția procariotelor (celule fără organite) în eucariote (celule cu organite și alte structuri ce lipsesc de la procariote) drept un „mister de durată al evoluției” din cauza lipsei de dovezi privind evoluția organelor și a lipsei totale de legături plauzibile între eucariote și procariote.

Diferențele dintre celulele procariote și cele eucariote sunt cel puțin izbitoare. Dar dacă acestea din urmă au evoluat din prima, de ce nu există etape intermediare între cele două? De ce, de exemplu, nu există celule cu ADN și organite libere? Dacă linia evolutivă a trecut într-adevăr de la procariote la eucariote și avem multe exemplare vii din fiecare, de ce nu a supraviețuit niciunul din etapele intermediare? (Trefil, p. 104, 1992).

Această viziune se reflectă și în observația conform căreia universul pare a fi proiectat special pentru a conține viața umană și funcționează ca o unitate care permite și susține viața (Overman, 1997).

Crearea oamenilor

Problemele unei creații instantanee sunt ilustrate cel mai bine de primul om, Adam. Dacă ar fi fost creat ca adult matur, Adam ar părea de aproximativ 30 de ani când avea doar o zi. Dacă Adam ar fi fost examinat medical, s-ar găsi multe dovezi științifice în sprijinul unei estimări de vârstă de 30 de ani. Majoritatea analizelor medicale efectuate unui astfel de bărbat ar concluziona că ar trebui să fie tratat medical ca și cum ar fi, de fapt, la vârful vieții sale, chiar dacă avea doar o zi.

Acest lucru nu implică faptul că Dumnezeu este înșelător, ci doar că, corpul uman trebuia creat pe deplin format pentru a exista ca organism viu. Dacă sângele său nu circula deja atunci când Adam a fost creat, cele câteva minute necesare pentru a alimenta sistemul și pentru ca sângele să circule în creier ar putea provoca moartea sau deteriorarea celulară majoră. Toate organele lui Adam, inclusiv inima, plămânii, rinichii și creierul său, trebuie să fi funcționat simultan ca o unitate imediat ce a fost creat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a creat pe Adam ca un om matur.

Deși medicul care l-ar fi examinat fizic pe Adam la o zi după ce a fost creat ar fi trebuit să concluzioneze din măsurile sale, cum ar fi raporturile os-cartilaj, că Adam avea 30 de ani, s-ar fi putut găsi unele dovezi pentru tinerețe—într-un Adam în vârstă de o zi s-ar putea să nu fi găsit anumite efecte ale îmbătrânirii, precum modificările celulelor cerebrale, care există astăzi, de obicei, la cei în vârstă de 30 de ani. Acest lucru, totuși, s-ar fi putut datora faptului că era perfect, dar nu exclude faptul că unele dovezi, cum ar fi examinarea culturii de țesuturi a celulelor sale, ar fi putut exista pentru a demonstra că, de fapt, avea o vârstă de o săptămână.

La fel, deoarece universul este extrem de interconectat, Creatorul nu ar fi putut crea pământul singur, ci ar fi trebuit să creeze întreg cerul și pământul ca o unitate funcțională. Și, așa cum Dumnezeu a creat universul pentru un motiv (cum ar fi un sistem de suport pentru pământ) și trebuie să-l fi creat pe Adam cu sânge curgându-i prin vene, este, de asemenea, o deducție logică faptul că stelele au fost create mișcându-se pe orbita lor și cu lumina lor în tranzit. Deși această credință nu poate fi demonstrată în prezent, ea poate fi totuși cea mai rezonabilă dintre puținele posibilități care există acum. [Pentru opiniile lui CMI despre stele și lumina lor, vă rugăm să consultați The Creation Answers Book, Capitol 5.]

Acest punct de vedere este mai viabil decât pare inițial. Laureatul premiului Nobel, George Wald, a afirmat că el credea că universul este proiectat pentru viață. Într-un interviu recent, el a declarat că a concluzionat că dovezile sunt în mod clar evidente, deoarece elementele carbon, hidrogen, oxigen și azot „au proprietăți unice care se potrivesc rolului lor și nu sunt împărtășite de niciun element din sistemul periodic” (interviu în Levy, p. 12, 1998).

Crearea universului în componente nu ar fi diferit de crearea unui ficat și de așteptarea câtorva zile pentru a crea un creier, apoi câteva săptămâni pentru crearea unui os femural până când corpul a fost, în cele din urmă, complet. Nu pare să existe nicio altă metodă pentru a produce viață în afară de crearea instantanee a unui organism complet funcțional. Acest lucru nu împiedică producerea unor schimbări de atunci, ci doar că trebuie să existe un anumit nivel de complexitate pentru a exista atât un organism, cât și un univers.

Deriva genetică, mutațiile și amestecarea bazei genetice pot aduce doar modificări minore vieții, pe care creaționiștii le etichetează ca fiind variațiile specifice Facerii. Unii creaționiști cred că aceste schimbări au fost relativ semnificative din punct de vedere istoric, cum ar fi o pereche de animale de tip pisică care produc prin recombinare genetică toate pisicile existente astăzi, inclusiv lei, tigri și gheparzi. Comparațiile anatomice susțin acest lucru și există diferențe relativ mici, de exemplu, între tigri și lei, cel puțin în comparație cu alte tipuri de animale. De asemenea, s-au produs hibrizi de animale (cum ar fi tigoni și ligri) pentru a arăta apropierea multor animale.

Compararea creației unui corp uman cu cea a universului a fost susținută de descoperirile recente. Cercetările au arătat că universul este extraordinar de organizat: Pământul nostru este organizat într-un sistem solar, care face parte dintr-un grup foarte organizat de stele numit galaxie, care face parte dintr-o familie foarte organizată de galaxii numite clustere care, la rândul său, sunt organizate într-un grup enorm de clustere numite superclustere.

Viață și informație

Atât regnul vegetal, cât și cel animal manifestă o complexitate și informații enorme în codurile lor genetice, dar această ordine și informația preexistă în animal sau plantă și a fost moștenită și transmisă prin reproducere. Cu excepția lumii vii și a „lumii” create de oameni, lumea naturală funcționează conform legilor fizice preexistente și a evenimentelor anterioare. Lumea vie, pe care oamenii de știință abia acum încep să o înțeleagă, reprezintă un nivel de complexitate a proiectării bazat pe informațiile existente în codul genetic care nu se găsește nicăieri în lumea non-vie, cu excepția celei create de oameni. De aici și rațiunea credinței că lumea vie nu ar putea proveni din lumea non-vie. După cum a afirmat biologul molecular laureat al Premiului Nobel, Komfield, într-un celebru interviu care a avut loc acum 36 de ani:

În timp ce am lucrat printre complexități și particule minuscule într-un laborator, am fost adesea copleșit de un sentiment al înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu … ești destul de uimit că un mecanism al unei astfel de complexități ar putea funcționa vreodată corect… cel mai simplu mecanism creat de om necesită un planificator și un creator; modul în care un mecanism de zece ori mai implicat și mai complicat poate fi văzut ca fiind auto-construit și auto-dezvoltat mă depășește complet (Komfield, p. 16, 1962).

Cu alte cuvinte, cantitatea enormă de informații genetice care se traduce în complexitatea evidentă peste tot în lumea vie este mult dincolo de cea găsită atât în lumea non-vie, cât și în lumea creată de om. Produsele lumii non-vie (cum ar fi rocile netede lustruite de apa în mișcare) nu ar putea crea niciodată viață vegetală sau animală, deoarece toată viața se bazează pe informații, iar componentele produse de acea informație trebuie asamblate conform unui plan proiectat, într-un mediu precum un anumit ecosistem care susține viața.

Dovadă matematică pentru necesitatea proiectantului

Mulți cercetători au ajuns la concluzia că probabilitatea ca viața să apară din întâmplare este atât de îndepărtată încât trebuie să o etichetăm ca fiind imposibilă. De exemplu, Hoyle (1983) remarcă faptul că probabilitatea de a extrage zece bile albe sau negre dintr-o cutie mare plină cu bile care conține un număr egal de bile de fiecare culoare este de cinci la un milion! Dacă mărim numărul la 100 și desenăm seturi de 100 de bile, probabilitatea de a extrage 100 de bile negre sau 100 de albe consecutiv este acum atât de mică încât devine practic imposibilă.

Pentru a ilustra acest concept aplicat în biologie, va fi examinată o structură ordonată de doar 206 de componente. Acesta nu este un număr mare—scheletul uman adult, de exemplu, conține în medie 206 de oase separate, toate asamblate împreună într-un întreg funcțional perfect integrat. Și toate sistemele corpului—chiar și organele celulelor noastre—sunt mult mai complexe decât aceasta.

Pentru a determina numărul posibil de moduri diferite de conectare a celor 206 de componente, luați în considerare un sistem format dintr-o singură componentă care poate fi aliniat într-un singur mod (1 x 1); sau un sistem de două componente în două moduri (1 x 2) sau 1, 2 și 2, 1; un sistem de trei componente, care poate fi aliniat în șase moduri (1 x 2 x 3), sau 1, 2, 3; 2, 3, 1; 2, 1, 3; 1, 3, 2; 3, 1, 2; 3, 2, 1; una din cele patru componente în 24 de moduri (1 x 2 x 3 x 4) și așa mai departe. Astfel, un sistem de 206 de componente ar putea fi aliniat în 1 x 2 x 3 … 206 moduri diferite, egal cu 1 x 2 x 3 … x 206. Acest număr se numește „206 factorial” și este scris „206!”.

Valoarea 206! este un număr foarte mare, aproximativ 10³⁸⁸, care este un „1” urmat de 388 zerouri sau:

10.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000.000

Obținerea poziției generale corecte necesare (ignorând deocamdată de unde provin oasele, plasarea lor cu susul în jos sau cu partea dreaptă în sus, alinierea lor, originea tendoanelor, ligamentelor și a altor structuri de susținere) pentru toate cele 206 de componente va apărea o singură dată din 10³⁸⁸ de aranjări aleatoare. Acest lucru înseamnă că există o șansă la 10³⁸⁸ ca ordinea corectă să fie selectată în primul proces și în fiecare încercare ulterioară, având în vedere toate oasele, așa cum există, în prezent, în corpul nostru.

Dacă ar putea fi finalizată o încercare la fiecare secundă pentru fiecare secundă disponibilă în toate perspectivele evolutive estimate ale timpului astronomic (aproximativ 10 până la 20 miliarde de ani), folosirea estimării celei mai conservatoare ne oferă 10¹⁸ secunde; șansele ca poziția generală corectă să fie obținută aleator este mai mică de 1 la 10 miliarde de ani. Aceasta va produce o probabilitate de doar 1 din 10^(388-18) sau unul în 10³⁷⁰.

Dacă fiecare parte are doar dimensiunea unui electron, una dintre cele mai mici particule cunoscute din univers, și întregul univers cunoscut ar fi îndesat cu seturi de oase, această zonă estimată, conservator, la 100 de miliarde de ani lumină cubi ar putea conține doar aproximativ 10¹³⁰ de seturi de 206 componente fiecare. Care este posibilitatea ca doar unul dintre aceste 10¹³⁰ de seturi, fiecare aranjându-și membrii întâmplător, să realizeze alinierea corectă doar o dată în zece miliarde de ani? Să presupunem, de asemenea, că inventăm o mașină capabilă să facă nu o încercare pe secundă, ci un miliard de miliarde de încercări diferite în fiecare secundă pe fiecare dintre cele 10¹³⁰ de seturi. Numărul maxim de încercări posibile pe care le-ar putea concepe oricine făcându-se cu acest tip de situație ar fi de 10¹⁶⁶ încercări (10¹³⁰ x 10¹⁸ x 10¹⁸). Chiar și având în vedere aceste cote, șansa ca una dintre aceste 10¹⁶⁶ încercări să producă rezultatul corect este doar de 1 la 10³⁸⁸ sau doar 1 la 10²²² încercări pentru toate seturile.

Mai mult, toate părțile trebuie să existe mai întâi și să fie asamblate instantaneu corespunzător pentru ca organismul să funcționeze. Din punct de vedere practic, există o posibilitate nulă ca poziția generală corectă a numai 206 părți să poată fi obținută simultan din întâmplare și omul obișnuit are aproximativ 75 trilioane de celule! Doar cortexul cerebral uman conține peste 10 miliarde de celule, toate aranjate în ordinea corectă, iar fiecare dintre aceste celule este ea însăși infinit de complexă din punct de vedere uman. Fiecare dintre celulele corpului uman este alcătuită din multe mii de componente de bază, cum ar fi organite și milioane de proteine complexe și alte componente, iar toate acestea trebuie să fie asamblate atât în mod corect, cât și instantaneu ca o unitate pentru a funcționa. Echilibrul și asamblarea trebuie menținute chiar și în timpul diviziunii celulare.

Această ilustrație indică faptul că argumentul folosit în mod obișnuit de evoluționiști, „având timp suficient, orice este posibil”, este îndoielnic. Naturalismul evolutiv susține că sistemul osos s-a produs ca urmare a timpului, a șansei și a forțelor „naturale”, ultimul element deținând, de fapt, statutul de zeitate. Timpul, principala cauză pe care trebuie să se bazeze naturalismul pentru a-și susține teoria, este astfel un zeu fals. Structurile complexe ordonate de orice fel (dintre care trebuie să existe miliarde în corp pentru ca acesta să funcționeze) nu pot apărea decât prin proiectare și inteligență și trebuie să se fi produs simultan pentru ca unitatea să funcționeze. Oamenii de știință recunosc această problemă și de aceea Stephen Jay Gould a concluzionat că oamenii sunt un glorios accident evolutiv care a necesitat 60 de trilioane de evenimente contingente (Gould, 1989, vedeți și Kayzer, p. 92, 1997).

Desigur, ipoteza evoluției naturaliste nu propune că, componentele vieții au rezultat dintr-o asamblare de oase, ci, în schimb, propune că o serie extinsă de coincidențe treptate a dat naștere vieții și lumii așa cum o cunoaștem noi. Cu alte cuvinte, prima coincidență a dus la o a doua coincidență, care a dus la o a treia coincidență, care a dus în cele din urmă la coincidența „i”, care a dus în cele din urmă la situația actuală, „N.” Evoluționiștii nu au reușit nici măcar să prezinte o „primă” coincidență mecanicistă, ci doar presupunerea că fiecare pas trebuie să fi avut un avantaj de supraviețuire și numai prin acest mijloc ar fi putut evolua de la simplu la complex. Se presupune că fiecare coincidență „i” depinde de pașii anteriori și are o probabilitate dependentă „Pi” asociată. Estimarea de probabilitate rezultată pentru apariția naturalismului evolutiv este calculată ca o serie de produse, având în vedere următoarele:

N numărul de coincidențe treptate în procesul evolutiv

i = indicele pentru fiecare coincidență: i = 1,2,3 …

Pi probabilitatea dependentă evaluată pentru coincidența i

PE = probabilitatea produsului că totul a evoluat prin naturalism.

Se postulează că există nenumărați pași în secvența evolutivă, prin urmare N este foarte mare (adică N …). Toate valorile Pi sunt mai mici sau egale cu 1, cele mai multe dintre ele mult mai mici decât 1. Cu cât este mai mare saltul propus în etapa i, cu atât este mai mică probabilitatea asociată Pi 1 și o proprietate a seriei de produse în care N este foarte mare și majoritatea termenilor sunt semnificativ mai mici decât 1 spune că va converge rapid foarte aproape de 0.

Concluzia acestui calcul este că probabilitatea evoluției naturaliste este, în esență, zero. Sir Fred Hoyle (1982) a calculat „șansa ca un amestec aleator de aminoacizi să producă un set de enzime viabil” este mai mică de 10^{40 000}, iar faimoasa ecuație nerealistă și optimistă Green Band oferă șansa de a găsi viață pe o altă planetă de 1 la 10³⁰.

Aceste probabilități susțin că distribuția întâmplătoare a moleculelor nu ar putea conduce niciodată la condițiile favorabile dezvoltării spontane a vieții. Raționamentul care ne conduce la această concluzie este că moleculele vii conțin un număr mare de elemente care trebuie asamblate instantaneu într-o anumită ordine pentru viață. Probabilitatea ca ordinea necesară într-o singură moleculă de proteină bazică să apară pur din întâmplare este estimată la 10⁴³ (Overman, 1997). Deoarece mii de molecule de proteine complexe sunt necesare pentru a construi o celulă simplă, probabilitatea mută aranjamentele întâmplătoare ale acestor molecule în afara domeniului posibilității. Cele mai mici proteine au o masă atomică de 100.000 sau mai multe unități de masă atomică (UMA), care este egală cu 100.000 de atomi de hidrogen (Branden și Tooze, 1991). Și acest calcul evaluează doar ordinea necesară a componentelor, nu un aranjament funcțional. Chiar dacă componentele unui ceas sunt aranjate în ordinea corectă, ceasul nu va funcționa corect până când acestea nu sunt corect plasate, distanțate, reglate, toleranțele sunt corecte și sistemul este fixat corespunzător.

O problemă cu înțelegerea conceptului de „viață” este că, deși acum am identificat multe dintre substanțele chimice care sunt necesare, cercetătorii nu cunosc încă toți factorii necesari pentru ca viața „să trăiască”. Mai mult, chiar și asamblarea substanțelor chimice corespunzătoare nu produce viață. Aranjarea corectă a aminoacizilor pentru a forma molecule de proteine este doar o mică cerință pentru viață. Majoritatea animalelor sunt construite din milioane de celule, iar celula în sine este mult mai complicată decât cea mai complexă mașină fabricată vreodată de oameni.

Faimoasa ilustrație „probabilitatea ca viața să provină din accidente este comparabilă cu probabilitatea să rezulte un dicționar dintr-o explozie într-o tipografie” susține că informațiile și sistemele complexe nu pot apărea întâmplător, ci pot fi doar produsul unui designer inteligent. De asemenea, cărțile nu apar din întâmplare, ci sunt produsul atât al raționamentului, cât și al inteligenței (deși unele cărți ne pot determina să ne îndoim de autor, dar aceasta este o altă problemă!). Chiar și Darwin a recunoscut în scrierile sale că era extrem de dificil sau imposibil să conceapă că acest univers imens și minunat, inclusiv oamenii cu capacitatea de a privi mult înapoi și departe în viitor, a fost rezultatul unei întâmplări oarbe.

Viață din non-viață?

O parte importantă a întrebării „De unde a apărut viața?” este problema generării spontane, conceptul că viața s-ar putea produce singură dacă ar exista circumstanțele adecvate (Lewis, 1997). Această idee nu mai este acceptată de către oamenii de știință seculari, cu excepția începutului vieții, când unii cred că primul organism viu s-a generat cumva spontan o singură dată sau, cel mult, de câteva ori, și fiecare ființă a evoluat ulterior din această „primă” Viață. Acest principiu științific conform căruia viața provine doar din viață este numit „legea biogenezei”. Termenul provine din cuvintele grecești bios (care înseamnă viață) și geneză (care înseamnă naștere, sursă sau creație) și înseamnă că organismele vii sunt produse numai de alte organisme vii. Biologii știu că toată viața derivă din viața precedentă și că descendenții organismului părinte sunt întotdeauna de același fel. Ideea că viața poate proveni din non-viață se numește abiogeneză, care este presupusă de evoluționiști că a avut loc doar o dată sau de cel mult câteva ori în istoria pământului. Această concluzie nu este un rezultat al dovezilor, ci se obține deoarece viziunea actuală dominantă asupra lumii din știința occidentală, naturalismul (ateismul), necesită originea spontană a vieții.

Viziunea naturalistă necesită un set de condiții necunoscute care au existat în trecutul îndepărtat și care au contribuit la crearea primei „vietăți”. Aceste forțe necunoscute nu operează astăzi pentru a crea muște din carne în descompunere sau albine din corpuri moarte, așa cum se credea cândva. Oamenii de știință au demonstrat cum credința că „viața” ar putea proveni din „non-viață”, chiar dacă ar fi disponibili milioane de ani, nu se susține (Overman, 1997). Darwinismul cere o explicație non-teistă și, prin urmare, este forțat să-și pună credința într-un eveniment „unic” care nu poate fi dovedit și trebuie să fi avut loc pentru că viața există. Hoyle, într-o sinteză a literaturii, a concluzionat:

Nu există dovezi obiective care să susțină ipoteza că viața a început într-o supă organică aici pe pământ. Într-adevăr, Francis Crick, care a primit un premiu Nobel pentru descoperirea structurii ADN-ului, este un biofizician care consideră că această teorie nu convinge. Deci, de ce biologii acceptă fantezii nefondate pentru a nega ceea ce este atât de evident, că cele 200.000 de lanțuri de aminoacizi și, prin urmare, viața, nu au apărut întâmplător?

Răspunsul se află într-o teorie dezvoltată acum un secol, care a încercat să explice dezvoltarea vieții ca un produs inevitabil al proceselor naturale pur locale. Autorul său, Charles Darwin, a ezitat să conteste doctrina bisericii cu privire la creație și, cel puțin public, nu a urmărit implicațiile ideilor sale până la influența lor asupra originii vieții. Cu toate acestea, el a sugerat, în privat, că viața însăși ar fi putut fi produsă într-un „mic iaz cald”, iar până în prezent adepții săi au căutat să explice originea vieții terestre în termenii unui proces de evoluție chimică din supa primordială. Dar, după cum am văzut, această [teorie] pur și simplu nu se potrivește faptelor (Hoyle, 1983, p. 23).

Această concluzie nu este unică pentru Hoyle, ci este comună gânditorilor care nu sunt orbiți de naturalismul dogmatic. Einstein a susținut că „sentimentele religioase ale omului de știință iau forma uimirii față de armonia legii naturale, care dezvăluie o inteligență de o asemenea superioritate încât, în comparație cu aceasta, toată gândirea și acționarea sistematică a ființelor umane sunt o reflectare cu totul nesemnificativă” (Einstein, p. 29, 1949). Oamenii de știință au susținut odată că viața era relativ simplă, se putea genera în mod spontan și regulat. Acum realizează că celula umană este cea mai complexă mașină cunoscută în univers, mult mai complexă decât cel mai scump calculator. Această realizare a forțat multe persoane să concluzioneze că viața nu ar fi putut evolua, dar trebuie să fi fost creată instantaneu ca o unitate pe deplin funcțională.

Toate dovezile existente arată că nu există nimic care să trăiască pe pământ, nici animal, nici plantă, care nu a luat viață din viața anterioară, părintele său sexual sau asexuat. Întrucât legea biogenezei afirmă că viața provine doar din viața preexistentă, diferitele forme de viață preexistentă trebuie să fi fost părinții tuturor organismelor vii. Și întrucât viața nu se poate crea pe sine, sursa vieții trebuie să fie Dumnezeu: „Doamne…. Căci la tine este izvorul vieții” (Ps. 36:6–9). Conform cunoscutului om de știință, Robert Jastrow: „Pentru omul de știință care a trăit prin credința sa în puterea rațiunii, povestea [căutării răspunsurilor despre originea vieții și a universului] se încheie ca un vis urât. El a urcat munții ignoranței; el este pe punctul de a cuceri cel mai înalt vârf; în timp ce se urcă peste stânca finală, este întâmpinat de un grup de teologi care stau acolo de secole” (Jastrow, p. 116, 1978).

Lecturi

1. Annual Reviews of Astronomy and Astrophysics 20:45, 1982.
2. Behe, Michael, Darwin’s Black Box, Free Press, New York, 1991.
3. Branden, Carl și John Tooze, Introduction to Protein Structure, Garland, New York, 1991.
4. Crick, Francis, Life Itself, Simon and Schuster, New York, 1981.
5. Einstein, Albert, The World As I See It, Philosophical Library, New York, 1949.
6. Encyclopedia of Science and Technology, McGraw Hill, New York, Vol. 3, 1971.
7. Gould, Stephen Jay, Wonderful Life; The Burgess Shale and the Nature of History, Norton, New York, 1989.
8. Hickman, Cleveland, Larry Roberts, și Allan Larson, Integrated Principles of Zoology, Wm. C. Brown, Dubuque, IA, 1997.
9. Hoyle, Fred, The Intelligent Universe, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1983.
10. Irion, Robert, Ocean Scientists Find Life, Warmth in the Seas, Science 279:1302–1303, 1998.
11. Jastrow, Robert, God and the Astronomers, W.W. Norton Company, New York, 1978.
12. Kayzer, W, A Glorious Accident, Understanding Our Place in the Cosmic Puzzle, W.W. Freeman and Co., New York, 1997.com/store_redirect.php?.
13. Knight, Jonathan, Cold Start; Was Life Kick-Started in Frozen Seas Rather Than Boiling Vents? New Scientist 2142:10, July 11, 1998.
14. Komfield, E.C, The Evidence of God in an Expanding Universe, Look, Ianuarie 16, 1962.
15. Levy, David, Four Simple Facts Behind the Miracle of Life, Parade Magazine, Iunie 12, 1998, p 12.
16. Levy, Matthew și Stanley Miller, The Stability of the RNA Bases: Implications for the Origin of Life, Proceedings of the National Academy of Sciences USA 95:7933–8, 1998.
17. Lewis, Ricki, Primordial Soup Researchers Gather at the Watering Hole, Science 227:1034–5, 1997.
18. Overman, Dean, A Case Against Accident and Self-Organization, Rowman & Littlefield Pub., New York, 1997.
19. Ruse, Michael, Answering the Creationists, Free Inquiry 18(2):28–32, 1998.
20. Spetner, Lee, Not by Chance! Judaica Press, Brooklyn, NY, 1997.
21. Trefil, James, 1001 Things Everyone Should Know about Science, Doubleday, New York, 1992.
22. Yockey, Hubert, Information Theory and Molecular Biology, Cambridge University Press, Cambridge, 1992.