În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Geoff Downes, cercetător silvic

Dr. Downes este cercetător în cadrul Organizației de Cercetare Științifică și Industrială a Commonwealth-ului (CSIRO), Divizia de Silvicultură și Produse Forestiere, din Australia. Deține o licență de la Universitatea Monash, un doctorat în fiziologia copacilor de la Universitatea din Melbourne și a petrecut un an ca post-doctorand la Universitatea din Aberdeen, Scoția. La CSIRO, dr. Downes cercetează efectele climatice și de mediu asupra formării lemnului.

Am petrecut ultimii patru ani de învățământ secundar la o școală bisericească de frunte din Melbourne, Australia. În anul al 11-lea, am urmat un curs intitulat Studii Biblice. A fost o mică clasă în care a predat capelanul școlii noastre și care a început cu un studiu al Facerii. Am fost învățați, fără echivoc, că Facerea era o relatare mitică și nu reprezenta istoria reală. Am fost surprins, dar nu am fost șocat în mod deosebit, deoarece nu gândisem problema în profunzime. Spre deosebire de majoritatea colegilor mei de clasă, eu eram creștin la acea vreme și a trebuit să mă confrunt cu realitatea lui Dumnezeu și acțiunea Sa asupra vieții mele când aveam 13 ani, deoarece Dumnezeu m-a adus la acel punct de angajament și decizie personală.

În 1980 am început studiile la Universitatea Monash. Aproape imediat a început să se facă simțit disconfortul asociat cu înțelegerea mea evolutivă teistă. Privind în urmă, m-aș descrie ca fiind un evoluționist teist reticent—un „evoluționist teist”, deoarece așa fusesem pregătit; „reticent” pentru că părea atât de inconsecvent să accepți partea din Biblie care învăța Evanghelia creștină simplă, dar să respingi acea parte pe care se întemeia întreaga poziție creștină. Știam că dacă aș fi provocat cu privire la credința mea, această incapacitate de a afirma cu încredere adevărul istoric al Bibliei ar submina în cele din urmă propria mea credință. Aș fi fost incoerent în credința mea. Dacă nu am crezut prima carte, pe ce bază am crezut restul? După câteva discuții pe care le-am avut cu alții, am ajuns la concluzia că apărarea credinței creștine prin argument nu era o formă eficientă de evanghelizare. În esență, ceea ce îmi doream era o viziune asupra lumii cât mai coerentă cu lumea din jurul meu. Presupun că acesta este scopul final al oricărei filozofii. Problema era că nu fusesem pregătit să gândesc biblic. Deși am urmat o școală bisericească, am fost implicat în biserică pentru cea mai mare parte a vieții mele și am urmat școala duminicală, încă nu fusesem învățat să gândesc dintr-o viziune creștină asupra lumii.

În mai 1980 am participat la o prelegere de chimie fizică. Lectorul expunea legea entropiei. Îmi mai amintesc impactul asupra mea pe măsură ce aprofunda ceea ce spunea. El ne învăța că universul, în ansamblu, trecea dintr-o stare mai ordonată într-una mai puțin ordonată. Legile naturii s-au comportat întotdeauna așa într-un sistem închis. Bineînțeles, am extrapolat înapoi în timp până la punctul în care a început universul, timpul maxim. Am argumentat că, dacă, într-un sistem închis, legile naturale au crescut întotdeauna entropia întregului, atunci ipso facto, legile naturale sau supranaturale necunoscute erau necesare pentru a crește ordinea.

Ceea ce a făcut acea prelegere a fost să-mi arate că, în anumite momente, oamenii de știință sunt obligați să fie incoerenți. Adică, ei nu știu totul și sunt uneori obligați să mențină teoriile împotriva dovezilor științifice pentru a-și păstra sistemele lor de credință. Acest lector ne-a învățat că legea naturală nu poate explica modul în care universul, în ansamblu, poate crește în ordine. Prin urmare, știința nu poate explica modul în care a apărut această ordine. Cu toate acestea, el credea în evoluție (credeam și eu). Nu fusesem învățat niciodată că există aspecte ale evoluției pe care oamenii de știință nu le-ar putea explica. Am crezut că, dacă păstrez credința în creația specială, așa cum se explică în Facere, atunci mă mențin într-o poziție de credință, în timp ce oamenii de știință aveau dovezi care să le susțină punctul de vedere. Această prelegere m-a ajutat să-mi dau seama că, dacă oamenii de știință nu pot explica toate dovezile evoluției, probabil că nici nu trebuie să avem toate răspunsurile pentru susținerea unui punct de vedere creaționist.

Până în acea zi, gândirea mea a fost total umanistă, întrucât a început cu presupunerea că aveam capacitatea de a explica lucrurile în mod logic. Acceptasem viziunea evolutivă asupra lumii și, în consecință, presupozițiile ei. Această viziune a respins orice rol al revelației ca bază pentru a înțelege lumea din jurul meu.

În acea zi, am părăsit gândirea evolutivă, de vârstă îndelungată, am început să particip la alte prelegeri și m-am străduit să evaluez dovezile din ambele puncte de vedere. Ceea ce am constatat a fost că majoritatea dovezilor științifice despre care am fost învățați nu au nicio legătură directă nici cu creația, nici cu evoluția. Dovezile care au fost prezentate într-un cadru evolutiv ar putea fi la fel de bine reinterpretate într-un cadru creaționist. Ca rezultat al acelei prelegeri, am ales să devin un creaționist și susținător al unui pământ tânăr. Am ales să accept Biblia ca bază pentru toată gândirea mea și să înțeleg Facerea în sensul clar în care a fost scrisă. Nu aș putea explica toate lucrurile pe care le-am observat în natură în cadrul respectiv și încă nu pot. Dar știam că, dacă acești lectori ar putea fi incoerenți în sensul că nu au fost capabili să facă cadrul evolutiv să se potrivească dovezilor în fiecare moment, atunci aș putea, de asemenea, să țin în „tensiune” acele domenii ale științei pe care nu le-aș putea explica într-un cadru creaționist. Înțelegerea mea asupra perspectivei creaționiste a devenit din ce în ce mai puternică în capacitatea sa de a acomoda și explica dovezile științifice reale.

În 1984 am început doctoratul în fiziologia arborilor. Din ce în ce mai mult, mă întreb cum poate oricine să privească complexitatea unui organism viu și să creadă că acesta a apărut prin procese naturale. Întregul științelor biologice duce la concluzia că este necesar un Creator. De asemenea, oricine poate afirma că știința susține o viziune evoluționistă neagă credința. Complexitatea nu doar a organismelor vii, ci a comunităților în care există, nu poate fi explicată în mod satisfăcător fără concluzia că există un Creator.

Adesea aud argumentul că știința nu poate permite presupoziția sau concluzia că există un Creator. În momentul în care o faci, se presupune că ieși în afara domeniului științei. Nu este așa.

O mare parte a efortului meu de cercetare în domeniul silviculturii încearcă să separe cauza și efectul. Cambiumul vascular nu este un țesut care să fie ușor supus abordărilor tradiționale reducționiste în încercarea de a înțelege cum funcționează. Adesea, seturile noastre de date conțin artefacte care apar pur și simplu pentru că măsurăm sau observăm un copac sau o pădure. Una dintre activitățile fundamentale pe care trebuie să le întreprindem atunci când analizăm datele este să încercăm să determinăm unde sunt influențate acestea de măsurătorile noastre și nu de procesele care au loc în mod natural. Adică, căutăm „evenimente” care nu pot fi atribuite naturii, ci rezultate ale implicării noastre „inteligente”. Întregul domeniu al științei criminalistice este axat pe acest aspect.

Luați în considerare găsirea unui cadavru în parc. A murit persoana din cauze naturale sau a fost implicat un alt factor? Dacă găsiți un cuțit în spate, atunci este logic să presupuneți că a fost implicată o inteligență exterioară. Cu toate acestea, dacă presupuneți de la început că moartea s-a produs din cauze naturale, atunci nu puteți ajunge niciodată la concluzia corectă. Nu este o chestiune de știință, ci a presupunerilor fundamentale pe care le faceți privind datele.

În ultimii 15 ani de experiență în cercetare, opiniile mele au devenit tot mai puternice. Am ajuns să realizez că evoluția este o viziune religioasă bazată pe presupunerea că putem discerne adevărul folosind abilitățile minții noastre de a raționa și de a gândi logic prin dovezile percepute de cele cinci simțuri ale noastre. Cu toate acestea, dacă urmărim acest raționament, ajungem în cele din urmă la concluzia că nu avem nicio bază logică pentru a crede că putem raționa logic. Nu putem dovedi că procesele noastre de gândire nu sunt doar reacții chimice aleatoare care apar în creierul nostru. Nu putem dovedi, în cele din urmă, că există. Descartes s-a înșelat când a spus: „Cuget, deci exist.” Decizia de a ne încrede în capacitatea noastră de a raționa este un pas al credinței. Teoria evoluției se bazează pe acest pas al credinței. Cu toate acestea, chiar și pentru a putea începe să am încredere în capacitatea mea de a raționa, trebuie să încep cu o revelație din partea Celui care m-a făcut.

După cum a afirmat CS Lewis: „Am crescut crezând în acest mit (evoluție) și am simțit—încă mai simt—măreția sa perfectă. Nimeni să nu spună că suntem o avem o vârstă de neimaginat: nici grecii, nici nordicii nu au inventat vreodată o poveste mai bună. Dar Mitul îmi cere să cred că rațiunea este, pur și simplu, produsul secundar neprevăzut și neintenționat al unui proces fără minte într-o etapă a devenirii sale fără sfârșit și fără scop. Astfel, conținutul mitului îndepărtează de sub mine singurul teren pe care aș putea crede că mitul este adevărat. Dacă propria mea minte este un produs al iraționalului, cum să am încredere în mintea mea când îmi vorbește despre evoluție?”¹