În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. E. Theo Agard, fizician medical

Dr. Agard a fost director de fizică medicală la Centrul de Oncologie Flower Hospital, Ohio. Deține o licență în fizică de la Universitatea din Londra, un masterat în fizică de la Middlesex Hospital Medical School, Universitatea din Londra, și un doctorat în fizică de la Universitatea din Toronto. În 1993, Dr. Agard a fost ales în consiliul de administrație național al Societății de Fizică a Sănătății.

Credința mea în creația supranaturală a acestei lumi în șase zile sese rezumă, în mare parte, la următoarele puncte: teoria evoluției nu este atât de solidă din punct de vedere științific pe cât cred mulți oameni. În special, problema originii vieții este bine pusă de întrebarea „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” Fiecare ou pe care l-a văzut cineva vreodată a fost depus de un pui și fiecare pui a eclozat dintr-un ou. Prin urmare, primul pui sau primul ou care a apărut în orice alt mod ar fi, cel puțin, nenatural. Legile naturale în baza cărora lucrează oamenii de știință sunt adecvate pentru a explica modul în care funcționează lumea, dar sunt inadecvate pentru a explica originea ei, la fel cum instrumentele care deservesc un automobil sunt inadecvate pentru fabricarea sa.

Din lectura mea, înțeleg că înregistrarea fosilă nu a reușit să furnizeze formele intermediare de viață cerute de evoluție ca tranziții între specii.

O altă problemă pentru cine nu este creaționist, așa cum o văd eu, este prima lege a termodinamicii care afirmă procesul natural de conservare a energiei. Energia nu poate fi creată sau distrusă prin procese naturale, ci poate fi doar convertită dintr-o formă în alta. Deoarece materia este o formă de energie (E=mc2, așa cum a afirmat Einstein), științele naturii nu pot explica energia totală, inclusiv materia, din univers. Prin urmare, această lege implică rolul supranaturalului în originea energiei totale din univers.

Mai mult, orice efort de validare științifică a evoluției trebuie să implice extrapolare, deoarece observațiile actuale trebuie utilizate pentru a deduce cursul evenimentelor care au avut loc cu câteva milenii în urmă (chiar mii sau milioane de milenii). Deși extrapolarea este o procedură științifică valabilă, este pertinent să fim conștienți de limitările sale. În cazul în care există o bază științifică solidă pentru utilizarea sa, încrederea în acuratețea unui rezultat extrapolat depinde de apropierea punctului sau regiunea de interes față de regiunea observațiilor.

De asemenea, este important să rețineți că principiile și legile științifice care se aplică într-un singur set de condiții nu pot fi neapărat transferate în alte circumstanțe în care nu se așteaptă să se schimbe. Un exemplu foarte bun în acest sens este eșecul legilor mișcării lui Newton în a explica fenomenele observate pentru particulele subatomice. Astfel de limitări ale extrapolării sunt bine menționate în următoarele cuvinte ale lui G. Tyler Miller, din cartea sa Energetics, Kinetics and Life: An Ecological Approach:

Știm atât de puțin despre porțiunea noastră mică a universului și am observat-o pentru perioadă atât de mică de timp în raport cu timpul cosmic, încât extrapolarea acestor cunoștințe slabe la întregul univers pare extrem de speculativă și posibil oarecum arogantă.¹

Aceste aspecte pun serios sub semnul întrebării baza științifică a evoluției.