În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Edward A. Boudreaux, chimist

Boudreaux este profesor de chimie la Universitatea din New Orleans, Louisiana. Deține o licență în chimie de la Universitatea Loyola, un masterat în chimie și un doctorat în chimie de la Universitatea Tulane. Profesorul Boudreaux a petrecut 29 de ani în învățământul superior și cercetare în domeniul chimiei teoretice și anorganice și al chimiei fizice, și este autorul sau coautorul a patru cărți tehnice în domeniul chimiei anorganice, precum și a numeroaselor lucrări științifice în jurnale recenzate și manuale.

Cu siguranță, trebuie convenit între indivizii raționali că pentru oricine care este suficient de îndrăzneț să recunoască, problema originilor este strict o chestiune de istorie. Evenimentele acestui proces de origini sunt irepetabile după ce au fost inițiate și finalizate înainte de crearea omului la un moment dat în trecut. Nu contează dacă cineva crede că mecanismul procesului este cauzat prin acțiuni ale unei inteligențe supranaturale, un proces evolutiv naturalist sau un amestec al celor două; rămâne faptul că universul material se află într-o stare stabilă de echilibru static.

Procesele inițiale responsabile de această stază nu sunt supuse metodelor de testare științifică, deoarece au fost evenimente neobservabile. Cu toate acestea, evoluționiștii susțin că o urmă de dovezi a fost întipărită în înregistrările fosile pe perioade lungi de timp geologic. Mai mult, se sugerează că asemănările biologice între diferite niveluri ale organismelor vii implică o origine ancestrală comună. În mod similar, cosmologii susțin că procesul prin care a fost inițiată originea întregului univers este un fel de scenariu big-bang inițiat dintr-o singularitate fizică unică care suferă o fluctuație cuantică în aproximativ 10^-43 de secunde.

Prin urmare, științele geologice, biologice și cosmologice au fost stabilite ca turnuri de fildeș, din care provin așa-numitele dovezi ale evoluției, în timp ce oamenii de știință practicanți din aceste discipline sunt niște guru care promovează, predică și publică ceea ce sunt considerate ca fiind date științifice care susțin evoluția. Dar nu există un singur caz în care să fie satisfăcute toate testele esențiale pentru stabilirea validității științifice a evoluției. Există ipoteze, modele grandioase, presupuneri și concluzii, toate acestea fiind formulate și întărite în cadrul colaborărilor colective și de auto-servire ale evoluționiștilor. Însă, nimic din toate acestea nu reprezintă dovezi științifice adevărate ale evoluției.

În anii 1970, spre marea mea surpriză, nedumerire și dezgust, am fost luminat de tot ceea ce s-a spus mai sus. Până în acel moment nu mă gândisem foarte mult la evoluție. Dimpotrivă, am presupus că cercetătorii dedicați studiului evoluției posedă aceeași integritate ca cea așteptată de la orice om de știință credibil. Deși este adevărat că este posibil să nu fi fost la fel de bine școlarizat în acele discipline de evoluție, așa cum sunt așa-numiții „experți”, am fost, totuși, mai mult decât informat ca om de știință pentru a putea citi și înțelege diverse publicații tehnice despre evoluție. Ulterior, cea mai mare jenă pentru mine a fost să constat că, pur și simplu, nu exista o știință valabilă în oricare dintre aceste publicații numeroase care susțin evoluția.

O serie de evoluționiști recunosc în mod deschis că râvnita înregistrare fosilă este devastatoare pentru întreaga schemă a evoluției organice, fie că este vorba de neo-darwinism, echilibru punctat sau orice altceva. De asemenea, s-a demonstrat clar că similitudinile observate între organisme, fosile sau vii, nu au absolut nimic de-a face cu dovedirea evoluției în sine. În mod similar, nu există niciun singur model și nicio combinație a acestora, cu privire la evoluția cosmosului, care să ofere o explicație adecvată a tuturor datelor cosmologice observate. De fapt, datele reale sunt deseori în dezacord cu diferitele modele propuse.

Domeniile mele de specializare sunt chimia teoretică anorganică și chimia fizică. Ambele zone sunt, în mod rezonabil, imune la contaminările evoluției. Dar, odată ce mi-a fost stârnit interesul pentru studiul literaturii de evoluție, am devenit, de asemenea, conștient de caracteristicile unice ale proprietăților chimice ale elementelor specifice. Aceste caracteristici reflectă, în mod clar, proiectul creat.

Luați în considerare elementul carbon (C). Acesta este un element unic dintre toate elementele chimice din tabelul periodic. Este un nemetal, având o capacitate nelimitată de a participa la fiecare tip cunoscut de legătură chimică covalentă (adică, perechi de electroni împărțiți între atomi), care unește atomi de același tip între ei și cu alte tipuri de atomi, de asemenea. Această caracteristică, numită catenare, este practic nelimitată doar pentru elementul carbon.

Alte elemente, cum ar fi siliciu (Si), azot (N), sulf (S), fosfor (P) etc., prezintă capacități foarte limitate de catenare, care nici măcar nu sunt aproape de a rivaliza cu cea a carbonului. Fără această caracteristică unică, formarea unor biomolecule esențiale precum proteine, ADN, ARN, celuloză etc., ar fi imposibilă. În mod ironic, în ciuda importanței sale cruciale, carbonul reprezintă doar 9-10% din greutatea compoziției tuturor vietăților și doar 0,017% din compoziția pământului. Cu toate acestea, nu există niciun alt element care să poată înlocui chiar unul sau doi atomi de C în biomolecule, fără a distruge integritatea biologică a acestor sisteme.

Elementele precum carbonul (C), azotul (N), sulful (S), fosforul (P) și alte metale sunt numite elemente reprezentative sau de grup principal. Cu excepția oxigenului, atomii acestor elemente sunt stabili numai atunci când un număr par de electroni se unește în perechi; în caz contrar, prezența unor electroni „nepereche” conferă instabilitate chimică. Pe de altă parte, elementele metalice precum cromul (Cr), fierul (Fe), nichelul (Ni) etc., numite metale de tranziție, se numără printre elementele subgrupului și conțin electroni nepereche, dar, în mod surprinzător, sunt foarte stabile din punct de vedere chimic.

Elementul oxigen (O) există liber în natură sub forma moleculei diatomice gazoase O₂. Există alte elemente reprezentative care apar și ca molecule diatomice libere, de exemplu, hidrogen (H₂), azot (N₂), fluor (F₂) și clor (Cl₂). Cu toate acestea, O₂ este singura moleculă de acest tip care posedă doi electroni nepereche; toate celelalte au electroni împerecheați. În ciuda acestui fapt, O₂ este stabil chimic. Această excepție notabilă și singulară de la regula stabilității perechii de electroni pentru elementele reprezentative nu are nicio explicație cunoscută. Singura altă moleculă cu aranjamentul de electroni identic cu cel al O₂ este S₂. Cu toate acestea, S₂ este o moleculă extrem de instabilă, motiv pentru care nu există sulf în această formă. Mai mult, dacă nu ar fi cei doi electroni nepereche din O₂, nu ar fi capabil să se lege de atomii de fier (Fe) din hemoglobină, cu cantitatea exactă de energie necesară pentru a transporta O₂ în sânge și apoi să-l elibereze. Alte molecule, cum ar fi CO și NO, pot înlocui O₂ în legarea de hemoglobină, dar ele distrug complet funcția hemoglobinei.

În mod similar, există mai multe metale de tranziție comparabile cu fierul care îl pot înlocui în hemoglobină și, de asemenea, pot lega O₂, dar această legare este fie prea puternică, fie prea slabă. Astfel, nu există analogi neferoși ai hemoglobinei care să aibă proprietățile cerute ale hemoglobinei normale pentru transportul O₂ în metabolismul sanguin.

Porțiunea structurată a hemoglobinei care leagă fierul se numește inel de porfirină. Dacă această porfirină se mută într-un alt mediu biomolecular și atomul de fier este înlocuit cu magneziu (Mg), se obține clorofila, o componentă cheie pentru metabolismul plantelor, este cea mai eficientă celulă fotoelectrică cunoscută. Este cu aproximativ 80% mai eficient decât orice fotocelulă fabricată de om. În timp ce calciul (Ca) și alte metale pot înlocui Mg în clorofilă, produsele nu dublează deloc eficiența fotoelectrică a clorofilei adevărate.

Proteinele sunt compuse din molecule de aminoacizi legate chimic între ele prin ceea ce se numesc legături polipeptidice. Aminoacizii în sine sunt compuși de tip carbon-hidrogen care conțin o grupare amină, adică -NH², -NHR sau -NR² (unde R reprezintă una sau mai multe grupări de carbon-hidrogen) legați la un atom de C, plus o grupare acidă (-COOH) legată la același atom de C. Deși există mii de varietăți de aminoacizi, doar 20 sunt implicate în toate structurile proteinelor.

Mai mult decât atât, aminoacizii există în două forme structurale, D și L, care sunt imagini oglindă ce nu se pot suprapune. În absența oricăror controale impuse, ambele forme D și L vor apărea în mod natural în cantități egale; cu toate acestea, toate proteinele sunt formate doar din forma L. Spre deosebire de acestea, zaharurile (zaharidele), care sunt compuși carbon-hidrogen-oxigen, au structuri inelare închise și există, de asemenea, în ambele forme izomerice D și L. În timp ce există numeroase varietăți de zaharuri, doar cea mai simplă structură inelară cu 5 membri, numită riboză, în forma D, este prezentă ca una dintre cele trei componente moleculare fundamentale din structurile ADN și ARN.

Atât ADN-ul (acidul dezoxiribonucleic), cât și ARN-ul (acidul ribonucleic) sunt, în unele privințe, mai complexe decât proteinele, deoarece conțin o varietate mai mare de unități moleculare care formează nucleozide (baze nucleotidice, riboză și fosfat). Aceste nucleozide sunt unite în modele foarte specifice, astfel încât să îndeplinească funcții unice și cruciale. Unitățile de riboză și fosfat (-PO₄) sunt legate între ele într-o secvență alternată în mod regulat, producând astfel lanțuri lungi înfășurate într-o elice de dreapta. Fiecare nucleotidă este legată de un atom de C specific, pe fiecare unitate de riboză. În cazul ARN, structura este o elice de dreapta, monocatenară, care conține patru nucleotide diferite (adenină, citozină, guanină, uracil) dispuse în secvențe repetitive foarte specifice pe toată lungimea lanțului. Fiecare tip de ARN are un model diferit în secvențierea celor patru nucleotide. Structura ADN-ului constă dintr-o structură dublu elicoidală de dreapta, conținând și patru nucleotide. Trei dintre acestea sunt la fel ca în ARN, dar una este diferită: timina înlocuiește uracilul.

Nucleotidele în sine aparțin a două clase de molecule numite purine și pirimidine. Adenina și guanina sunt purine, în timp ce citozina, timina și uracilul sunt pirimidine. Există multe sute de tipuri de purine și pirimidine, dar numai acestea cinci determină structurile și funcțiile ADN și ARN.

În mod similar, riboza este doar una dintr-un număr mare de molecule numite zaharide. De ce numai riboză și izomerul său D, dar nu una sau mai multe alte zaharide din ADN și ARN? La fel, de ce numai fosfat și nu sulfat sau silicat, etc? Doar fosfatul funcționează.

Aceste câteva exemple conțin dovezi clare ale proiectării complexe ce asigură funcții personalizate. Astfel de caracteristici sfidează probabilitatea ca orice proces evolutiv aleator să poată explica o astfel de specificitate unică în proiectare.

Desigur, ar putea necesita o oarecare înțelegere generală a chimiei pentru a aprecia pe deplin aceste dovezi chimice ale proiectării creative ce au fost prezentate. Dar aceste dovezi furnizate nu numai din chimie, ci și din toate celelalte domenii ale științei, mă conving să accept creația de către Dumnezeu ca singura explicație a originilor viabilă și rezonabilă din punct de vedere științific. Desigur, știința nu poate dovedi nici creația, nici evoluția, dar cu siguranță este în acord cu prima și nu cu cea din urmă. În consecință, ar trebui să fie considerabil mai multă credință pentru a crede în evoluție decât în creația divină.

Prin urmare, după ce am concluzionat că, creația prin puterea unui Dumnezeu atotputernic este singura explicație acceptabilă pentru originea vieții, am fost convins că singura sursă de încredere a acestei relatări trebuie să fie doar de la Creator. Acum Biblia pretinde că este cuvântul scris al lui Dumnezeu pentru om. Deși această documentație a fost scrisă de mâna omului, informațiile sunt direct de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este, de fapt, cine se revelează, El este perfect capabil să păstreze exactitatea și integritatea completă a propriului Său cuvânt.

Dumnezeu începe Biblia prin revelarea Sa ca și Creator. Cartea Facerii oferă detalii specifice privind relatarea lui Dumnezeu despre creația Sa, detalii care sunt, în cea mai mare parte, în contradicție completă cu scenariile de evoluție. O contradicție majoră este durata de timp pentru finalizarea întregului proces de creație. Toate modelele populare de evoluție mențin miliarde de ani de la originea cosmosului, până la sute de milioane de ani care implică moartea, distrugerea și supraviețuirea celui mai adaptat pentru finalizarea evoluției biologice macroscopice. Dar Biblia spune că toată creația a fost finalizată în doar 6 zile.

Au existat multe controverse cu privire la interpretarea celor șase zile biblice pentru creație. Mulți cred că aceste zile ar putea fi perioade lungi de timp nedeterminate, acomodând astfel cerințele procesului de evoluție. Cu toate acestea, cea mai completă și de încredere exegeză a cuvântului ebraic yom (zi), așa cum este folosit în Facere, spune că poate însemna doar o perioadă literală de 24 de ore. De fapt, contextul complet al relatării creației din Facere nici măcar nu permite ca yom să fie tradus ca o perioadă de timp nedeterminată.

În cele din urmă, sunt forțat să concluzionez, așa cum dictează rațiunea, că dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu (așa cum sunt convins că este), atunci trebuie să fie exactă în fiecare detaliu, inclusiv relatarea creației în 6 zile literale. Știința îmi spune că evoluția cu siguranță nu este științifică, în timp ce creația nu este în dezacord cu ceea ce este cu adevărat științific. Prin urmare, creația este relatarea mai acceptabilă a originilor. Întrucât creația necesită un Creator supranatural, atotputernic, iar Biblia este singura sursă convingătoare privind cine este, de fapt, acest creator Dumnezeu, atunci relatarea biblică a creației trebuie să fie exactă în fiecare detaliu, inclusiv șase zile de 24 de ore pentru finalizare, de la început până la sfârșit.