În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Edmond W. Holroyd, meteorolog

Dr. Holroyd este cercetător la Biroul de Reclamare din SUA, Denver, Colorado. Deține o licență în astrofizică de la Universitatea din Rochester și un doctorat în știința atmosferică de la Universitatea din New York, Albany. Timp de 30 de ani, dr. Holroyd s-a specializat în fizica norilor, modificarea vremii și cercetarea prin teledetecție.

Relatarea biblică prezintă o creație în care fiecare lucru era pe deplin funcțional atunci când a fost făcut. Primii copaci nu proveneau din semințe. Primele mamifere nu proveneau din embrioni. Adam nu a fost un sugar în prima sa zi. Toate lucrurile au apărut ca și când ar fi existat înainte de ziua creației lor. Aceasta este „vârsta aparentă”. În cultura de astăzi, industria de divertisment ne oferă continuu producții în care acțiunea începe la un moment dat și continuă până la sfârșitul programului. Există o „istorie” anterioară aparentă care a avut loc înainte de scenele de deschidere. Acceptăm cu ușurință această „vârstă aparentă” în filme și programe de televiziune și piese de teatru. Nu susținem că dramaturgul sau producătorul ne înșală. În mod similar, cred că ar trebui să putem accepta o creație cu o vârstă aparentă fără a-l numi pe Dumnezeu mincinos. El ne-a spus cum a făcut totul. Deci nu există înșelăciune. Pur și simplu nu avem toate detaliile care ne-ar plăcea, la fel ca în cazul unui mister în timpul unui film.

Indicații astronomice

Cerurile înstelate, atunci când sunt luate în considerare împreună cu viteza luminii, cu siguranță par să fi avut o istorie mai lungă de câteva mii de ani. Acum putem simți cu ușurință distanțele imense prin prisma multor ore necesare pentru a trimite mesaje radio către sondele noastre spațiale, cum ar fi Voyager, și înapoi. Putem măsura direct distanțele în ani lumină până la cele mai apropiate stele, măsurând cât de mult se mișcă înainte și înapoi pe cer pe măsură ce pământul orbitează soarele. Putem calibra diferite clase de stele ca având o strălucire intrinsecă și apoi putem estima distanțele până la ele pe baza estompării strălucirii lor aparente odată cu distanța. Chiar și în cadrul propriei noastre galaxii, Calea Lactee, și a grupului nostru local de galaxii, acest lucru ne aduce rapid la timpi aparent scurși pentru ca lumina stelelor să călătorească la noi cu mult mai lungi decât timpul prezentat în relatarea biblică a creației. Această parte a universului este încă regiunea în care interpretările noastre sunt ghidate de fizica standard, nu relativistă. Prin urmare, noi, susținătorii pământului tânăr, avem o problemă aparentă.

În urmă cu peste un deceniu, a existat o supernovă în Norii lui Magellan, micile galaxii satelit ale noastre, la o distanță aparentă de aproximativ 150 000 de ani lumină. Chiar a explodat steaua aceea cu atâția ani în urmă? Sau Dumnezeu, cu doar câteva mii de ani în urmă, a creat un câmp auto-consistent de unde electromagnetice (inclusiv lumina) care abia recent ne-a dat aspectul unei stele care explodează? Iată un alt exemplu în care există o vârstă aparentă. Științific se pare că steaua era atât de veche când a explodat, la fel cum Adam arăta de parcă ar fi avut mulți ani în a șaptea zi. Pentru a fi în acord cu Biblia, trebuie să ne temem de Dumnezeul nostru, care poate controla întregul cer cu atât de mare precizie! [Notă a Ed. CMI: respingem ideea luminii create în tranzit—vedeți How can we see distant stars in a young universe?]

Telescopul Hubble arată galaxii incredibil de îndepărtate. Distanțele se bazează pe o teorie a universului în expansiune, în care deplasările spectrale sunt interpretate ca deplasări spre roșu ale vitezei recesive. Seria de ipoteze oferă distanțe aparente de până la aproximativ 10 miliarde de ani lumină. S-ar putea să vrem să punem la îndoială ipotezele. S-ar putea să dorim să considerăm că deplasările spre roșu ar putea proveni, în schimb, dintr-un cosmos rotitor solid.Vitezele tangențiale, nu doar radiale, pot provoca deplasări de roșu, dar nu avem nicio modalitate de a măsura viteze tangențiale pentru galaxiile îndepărtate. S-ar putea să dorim să luăm în considerare expansiunea „găurii albe” a universului propusă de Humphreys ca un pas spre explicarea universului aparent vechi în lumina unui pământ tânăr biblic și a cerurilor înstelate. Biblia ne învață cu siguranță că Dumnezeu „a întins cerul” (Ps. 104:2 și cel puțin alte opt pasaje din Isaia, Ieremia și Zaharia). Poate că deplasarea spre roșu este semnătura acestei întinderi din univers. În cele din urmă, „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. 19:1). Mai avem multe de învățat despre ele, așa că ciocnirea intervalelor de timp va fi cu noi mult timp în viitor.

Cu toate acestea, există un fenomen interesant printre stele care oferă un interval de timp în acord cu cel din Biblie. Urmărind alte galaxii cu o compoziție similară cu a noastră, știm cât de des există supernove, adică la fiecare 25 de ani într-o galaxie ca a noastră. Nu vedem atât de multe explozii în Calea Lactee, deoarece praful ne ascunde perspectiva locală. Mai mult, putem măsura rata generală de expansiune a rămășițelor nebuloase ale exploziilor. Putem calcula că ar trebui să putem detecta acele nebuloase timp de milioane de ani înainte ca ele să difuzeze și să dispară în fundal. Radiotelescoapele noastre pot vedea prin praf cu ușurință și pot detecta multe mai multe rămășițe de supernovă decât putem vedea la lungimile de undă optice. Câte rămășițe de supernovă există în propria noastră galaxie? Există doar pentru aproximativ 7000 de ani, nu milioane de ani de explozii. Iată o discrepanță importantă care se cunoaște de zeci de ani. Trebuie să urmărim acest subiect.

Revenind la propriul nostru sistem solar, m-am bucurat foarte mult de imaginile planetelor exterioare și ale sateliților lor care ne-au fost trimise înapoi de sondele spațiale. Ele arată o varietate fantastică acolo, care nu a fost niciodată prezisă de niciuna dintre teoriile evoluției sistemului solar. Singura predicție majoră care s-a împlinit a fost a momentelor magnetice ale lui Uranus și Neptun, proclamate în prealabil de Humphreys, un creaționist, pe baza unor argumente cu conexiuni biblice. Pentru restul descoperirilor, este ca și cum Dumnezeu a creat acea varietate acolo pentru a ne menține umili. Avem un drum lung de parcurs pentru a înțelege cum a făcut Dumnezeu creația, iar teoriile fără Dumnezeu vor fi întotdeauna dovedite greșite în cele din urmă.

Este la fel de interesant faptul că oamenii de știință acceptă acum inundații la scară semi-globală pe Marte, unde nu mai există apă de suprafață. Acum pot vedea o refacere relativ recentă a lui Venus la nivel mondial, prin inundarea cu lavă. Satelitul mare a lui Jupiter, cunoscut sub numele de Europa, este complet inundat chiar acum, cu un strat superficial de gheață crăpată, cu indicații ale unui ocean lichid de apă dedesubt. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor de știință sunt reticenți să admită că pământul ar fi putut avea, de asemenea, inundații globale în trecutul recent, chiar dacă pământul încă este peste 70 la sută inundat și majoritatea zonelor continentale sunt acoperite cu straturi mari de sedimente depuse de apă. Aceste fenomene se referă mai degrabă la Potopul Facerii decât la creația de șase zile, dar susțin acceptabilitatea primelor capitole din Facere.

Indicații geologice

Cele mai multe lucrări creaționiste în interpretarea geologiei pământului se referă la evenimentul Potopului, cu refacerea sa globală prin mijloace catastrofale. Radiohalourile de poloniu cauzate de dezintegrarea alfa a izotopilor radioactivi sunt unul dintre puținele fenomene abordate, care par să indice Săptămâna Creației. Prezența halo-urilor de ²¹⁸Po în biotit, de exemplu, pare a fi o semnătură plasată în roci la aproximativ trei minute de la creație. (Unii ar putea interpreta aceasta la trei minute după activarea procesului de dezintegrare, cum ar fi a doua lege a termodinamicii.) Căldura vulcanică, interpretarea tradițională pentru creșterea cristalelor de biotit, ar șterge halo-urile în câteva ore, după cum au demonstrat observațiile de laborator.

Cea mai mare parte a justificării vârstelor geologice vaste provine din datarea radiometrică. Ni se spune că anumite roci au milioane la miliarde de ani. Există modele de date regionale și auto-consistente care sugerează încrederea în descoperiri. Astfel de „date” sunt incompatibile cu scara de timp biblică de numai mii de ani. Acesta este un domeniu în care studiile ulterioare sunt importante și progresează. Deocamdată, avem numeroase exemple în care datarea radiometrică oferă răspunsuri greșite, cum ar fi 1/3 până la 3 milioane de ani pentru lava Muntelui Sf. Elena, datată istoric la aproximativ 20 de ani. Datarea cu potasiu-argon, folosită majoritar la datarea coloanei stratigrafice și, mai ales, a fosilelor de hominizi, este deosebit de predispusă la „argonul excesiv” care dă vârste crescute.

Se pare că una sau mai multe dintre ipotezele de bază pentru datarea radiometrică sunt încălcate în măsurătorile obișnuite. Prima ipoteză este că, cantitățile de izotopi „mamă” și „fiică” sunt cunoscute la „timpul zero”, cu sumele fiice presupuse a fi zero. Cu toate acestea, rocile ar putea fi puse în poziție cu un raport fiică/mamă diferit de zero, invalidând ipoteza. În al doilea rând, pot exista scurgeri înspre sau dinspre rocă a diferitelor elemente mamă și fiică, invalidând ipoteza unui „sistem închis”. Datările nu pot fi exacte dacă ceasurile radiometrice sunt resetate. A treia presupunere este că rata dezintegrării a fost constantă de-a lungul istoriei geologice. Cu toate acestea, am măsurat această rată doar timp de aproximativ un secol. Deși pare riscant să extrapolăm astfel de rate cu până la opt ordine de mărime, deocamdată se pare că a treia ipoteză este, în general, valabilă. Ceea ce știm, în general, cu o mare acuratețe sunt rapoartele actuale ale izotopilor mamă și fiică și ratele actuale de dezintegrare. Din câte știu eu, oamenii de știință creaționiști nu au încă o teorie bună de înlocuire a radioactivității și, prin urmare, o astfel de muncă importantă trebuie să continue.

Există numeroși indicatori de vârstă care dau date mult mai mici decât ceasurile radiometrice. Cantitatea de heliu din atmosferă este mai consistentă cu scara de timp biblică decât cu milioane și miliarde de ani. Cantitatea de sare din oceane este mult mai mică decât s-ar depune în timpul presupuselor vaste epoci geologice. Ratele actuale de eroziune ar nivela chiar și Munții Himalaya până la nivelul mării în aproximativ zece milioane de ani. Prin urmare, este absurd, de exemplu, ca actualii Munți Stâncoși din America de Nord să stea deasupra nivelului mării timp de peste 50 de milioane de ani, atât de multe vârfuri aflându-se astăzi în stadii incipiente de eroziune.

Oamenii de știință creaționiști nu au încă niciun criteriu comun acceptat pentru separarea acelor roci care datează din Săptămâna Creației de cele așezate de Potopul Facerii. Nici nu există un acord general asupra rocilor care sunt de după Potop, deși există numeroase propuneri puternice.

Având în vedere fenomenele de inundații, cred că trebuie să identificăm unul sau mai multe mecanisme pentru distrugerea rapidă a rocilor cristaline dure. Inundarea simplă cu apă este inadecvată, deoarece rocile pot fi scufundate timpi îndelungați fără deteriorări semnificative, așa cum au dovedit siturile arheologice subacvatice. Procesul de cavitație a apei necesită apă de viteză mare (mai mare de 30 m/s) și apă superficială (mai mică de 10 metri adâncime), însă poate distruge oțelul dur. Presiunile hidraulice directe ale apei de mare viteză sunt agenți distructivi mai probabili. Cumva, trebuie să ținem cont în mod corespunzător de nivelarea marilor lanțuri montane într-o perioadă scurtă dintr-un an.

Consider că este nevoie, de asemenea, să abordăm continuitatea materiei în timpul Potopului. Materialul sedimentar provenea de undeva. Trebuie să identificăm sursele și să luăm în calcul volumul sedimentelor care au fost depuse. Ratele de depunere par lente în condițiile actuale. Cu toate acestea, conservarea fosilelor indică faptul că ratele au fost mult mai mari atunci când sedimentele care le-au îngropat au fost stabilite. Topografia suprafețelor de eroziune și depunere din trecut pare a fi diferită de ceea ce observăm la suprafețele de astăzi. Suprafețele trecute par mai plate pe zone mai mari, ceea ce ar fi în concordanță cu refacerea globală a suprafeței din timpul Potopului. S-ar putea aborda mult mai multe în ceea ce privește studiul Potopului, dar această serie de articole este, în special, despre Săptămâna creației.

Indicații arheologice

Nu avem artefacte arheologice normale care se referă la Săptămâna Creației. Cu toate acestea, continuă să apară noi descoperiri care verifică veridicitatea istoriei din Biblie.

Am toate tipurile de monede menționate în Biblie, confirmând că astfel de denumiri erau reale. Am numeroase monede care poartă numele conducătorilor menționați în Biblie. Deci știm că au trăit cu adevărat. Mai mult, peste 80% din așezările menționate în Faptele Apostolilor au bătut monede la un moment dat și putem citi numele orașelor pe monedele lor, validând existența lor anterioară. Partea istorică a Bibliei este demnă de încredere.

Dacă am descoperit că Biblia este adevărată în ceea ce putem verifica independent, avem un motiv să ne încredem în ea atunci când vorbește în mod repetat despre origini. Când Dumnezeu spune în Biblie că El a făcut universul, Îl cred.