În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. James S. Allan, genetician

Dr. Allan a fost lector universitar de genetică la Universitatea Stellenbosch din Africa de Sud. Deține o licență în agricultură de la Universitatea din Natal, un masterat în agricultură de la Universitatea din Stellenbosch și un doctorat în genetică de la Universitatea din Edinburgh, Scoția. În prezent, el este consultant internațional în domeniul creșterii vacilor de lapte.

În calitate de biolog în domeniul geneticii cantitative și a geneticii populației, am crezut în teoria evoluției timp de aproape 40 de ani. În acea perioadă a vieții mele, cerințele de perioade de timp îndelungate ale teoriei nu mă preocupau cu adevărat. Șansa (deriva genetică) și selecția naturală ca răspuns la mutația genetică și/sau schimbarea mediului păreau a fi mecanisme acceptabile din punct de vedere logic.

Cercetarea mea a implicat utilizarea metodelor de analiză biometrică. Am fost preocupat să prezic ratele modificărilor genetice ca urmare a aplicării unor proceduri de selecție artificială cu intensități variate, bazate pe diferite tipuri și cantități de informații. Acuratețea predicției ratei modificării genetice poate fi evaluată teoretic, iar rezultatele pot fi, în multe cazuri, și pe termen scurt, verificate empiric. Schimbarea valorii genetice (și a valorii fenotipice asociate) de la o generație la alta se datorează schimbărilor în frecvențele relative ale genelor subiacente.

De-a lungul tuturor acestor ani, pentru că am acceptat evoluția ca „fapt”, nu am văzut niciun motiv pentru a diferenția, în principiu, modificările frecvenței genei relative ca o consecință a selecției naturale pe termen scurt sau pe termen lung. Pentru mine, aceste forme de selecție au dus doar la un principiu simplu de schimbare a frecvenței genei relative, iar esența teoriei evoluției este schimbarea frecvenței genei relative ca urmare a derivei genetice și a selecției naturale ca răspuns la mutația genetică și/sau la schimbările de mediu.

Când am devenit creștin, într-un stadiu destul de avansat al carierei mele, am început să citesc Biblia cu respect și atât de inteligent cât am putut. În acea perioadă, cea mai mare parte a lecturii mele se concentra pe Noul Testament și, deoarece principala mea preocupare a fost să știu mai multe despre Mântuitorul meu Hristos, părerea mea cu privire la teoria evoluției a rămas necontestată. De fapt, nu m-am gândit prea mult.

Într-o zi, după ce am expus universalitatea ADN-ului ca dovadă a teoriei evoluției, soția mea, care era creștină de mult mai mult timp decât mine, m-a întrebat dacă există vreun motiv pentru care Dumnezeu să fi folosit alte sisteme genetice. Doar o întrebare simplă care m-a stimulat să-mi pun multe altele.

A existat vreun motiv pentru care Dumnezeu să fi creat forme de viață pe baza ABC … PQR … și XYZ, precum și a ADN-ului? Dacă era așa, mi-ar fi influențat credința în teoria evoluției sau aș fi interpretat-o ca o serie de origini independente ale vieții?

A existat vreun motiv pentru care Dumnezeu nu ar fi trebuit să creeze toate formele de viață ca „variații pe anumite teme” și să ofere astfel gradele ordonate și observate de asemănare genetică și fenotipică, după cum se evidențiază în clasificarea taxonomică? Formele de viață înrudite au tendința de a se asemăna în caracteristicile fizice, funcționale și comportamentale. Acesta este un fenomen de bază pentru știința geneticii. Asemănarea se datorează faptului că rudele, care participă la rezerva comună de gene ale unei populații reproducătoare, au gene în comun. Cu cât relația este mai strânsă, cu atât este mai mare proporția de gene comune și, prin urmare, cu atât este mai mare gradul de asemănare. Teoria evoluției presupune o origine comună pentru toate formele de viață și, prin urmare, deduce că speciile, genurile, familiile, ordinele etc. sunt legate genetic. Da, toți poartă niște gene cu structură și funcție similare, dar a implicat aceasta o relație genetică în sensul normal, în cadrul speciei, și putem presupune o origine comună pentru toate formele de viață? A existat vreun motiv pentru care Dumnezeu să creeze diferite specii, genuri etc. în moduri complet diferite și cu gene complet diferite?

Am simțit atunci nevoia să pun întrebări de natură mai științifică despre validitatea ipotezelor evolutive. Prezint aici două aspecte care decurg din astfel de întrebări referitoare la evoluția pretinsă a omului.

1. Citocromul-c este o proteină și un produs genetic. Funcționează ca o enzimă cheie în reacțiile de oxidare și pare să existe practic în fiecare organism viu. Există 20 de aminoacizi diferiți. Citocromul-c constă dintr-un lanț de 112 aminoacizi, dintre care 19 apar exact în aceleași poziții de ordine secvențială în toate organismele testate. Diferențele în identitatea și pozițiile celor 93 de aminoacizi rămași sunt considerate a fi rezultatul substituției mutaționale pe parcursul evoluției. Structura aminoacizilor citocromului-c uman diferă de cea a multor specii, dar nu a tuturor celorlalte. Nu există diferențe în citocromul-c luat de la oameni și de la cimpanzei și există o singură diferență între citocromul-c uman (aminoacidul izoleucină în poziția 66) și cel de la maimuța Rhesus (treonina în acea poziție). Numărul diferențelor dintre citocromul-c al diferitelor specii în comparație cu cel al oamenilor este: vacă, porc și oaie (10), cal (12), găină și curcan (13), șarpe cu clopoței (14), câine de mare (23), muscă (25), grâu (35), drojdie (44), etc.¹ Aceasta este prezentată ca dovadă a evoluției la nivel molecular și, printre altele, se concluzionează că omul și cimpanzeul au un strămoș comun relativ recent. Presupunând, de dragul argumentului, că acest lucru este corect, oferă structura citocromului-c dovezi valabile pentru evoluție?

Faptul că citocromul-c are un număr fix de 112 aminoacizi este o indicație a importanței structurii tridimensionale a moleculei, adică există o constrângere structurală asupra numărului total de aminoacizi. Pe de altă parte, doar 19 din 112 sunt identici în toate organismele testate. Deoarece identitatea și pozițiile restului de 93 de aminoacizi diferă între organisme, cu excepția, de exemplu, în cazul omului și al cimpanzeului, este rezonabil să concluzionăm că nu există constrângeri funcționale cu privire la substituirea acestor aminoacizi rămași.

În afară de gena unică care controlează structura citocromului-c, oamenii și cimpanzeii diferă privind multe mii de alte gene. O estimare conservatoare ar fi 5000 de gene. Teoria evoluției spune că, în timp ce oamenii și cimpanzeii au evoluat independent de la un strămoș comun, astfel încât să difere acum în aceste 5000 de gene, nu a existat nicio modificare a celor 93 de aminoacizi specificați de gena citocrom-c, în ciuda faptului că nu există nicio constrângere funcțională asupra schimbării în niciuna dintre acestea din urmă. Consider că aceasta este o afirmație inacceptabilă.

Însă conform lui Weaver și Hedrick,² lipsa diferențierii în structura citocromului-c între oameni și cimpanzei se datorează ratei foarte lente (0,3 x 10^-9) de substituție a aminoacizilor în citocromul-c. Cum se determină această rată? Se estimează pe baza timpului presupus de când specia a deviat, adică, afirmația este considerată dovedită pe ipoteza că este adevărată. Trebuie să accept acest tip de raționament? Există vreun motiv pentru care Dumnezeu nu ar fi trebuit să le creeze practic în aceeași formă pe care o vedem noi acum?

2. Teoria referitoare la evoluția oamenilor de la presupusul lor strămoș comun cu cimpanzeul necesită milioane de ani de mutație, derivă genetică și selecție naturală înainte de apariția „omului modern”. Cu toate acestea, atunci când iau în considerare ratele de mutație, „costul” înlocuirii fiecărei gene mutante noi într-o populație în ceea ce privește numărul de „decese genetice”, numărul presupus de diferențe genetice mutante între etapele evolutive și dimensiunea populației necesare pentru a găzdui un număr atât de mare de mutații succesive, constat că există o lipsă remarcabilă de dovezi pentru „evoluția omului”. Motivele mele sunt următoarele.

Haldane³ a luat în considerare acest tip de informații și a ajuns la concluzia că numărul de decese genetice necesare pentru a asigura înlocuirea unei gene cu alta prin selecție naturală este de 30 de ori numărul de indivizi dintr-o generație.⁴ Folosind această cifră, se poate calcula costul înlocuirii a 5000 de gene mutante independente succesive într-o populație de dimensiuni constante. Pe baza unei rate de mutație medie de 10^-6, dimensiunea populației trebuie să fie cel puțin de ordinul unui milion. Acest lucru implică aproximativ 150 miliarde de precursori ai „omului modern”, precursori care sunt adesea reprezentați ca aparținând unor grupuri mici de vânători care locuiau în peșteri, numiți australopithecine, care au cutreierat savana africană. De ce există o astfel de lipsă de dovezi sub formă de fosile, instrumente de muncă sau orice altceva, pentru existența unui număr atât de mare de precursori umani asemănători australopithecinelor?

S-ar putea, desigur, să se susțină că un număr atât de mare de indivizi s-a răspândit pe milioane de ani, dar găsesc dificultăți atunci când mă uit nu doar la lipsa de dovezi, ci la realitatea numărului total al populației.

Potrivit celei de-a 23-a Conferințe Generale a Populației de la Beijing, din 1997, populația umană totală a pământului în acel an a fost evaluată a fi în zona de 6000 milioane, arătând că a existat o creștere remarcabilă în ultimii 200 de ani. Estimările populației din anul 1500 și o predicție pentru anul 2080 sunt date în tabelul următor.

Consider că aceste cifre sunt în strâns acord cu ceea ce s-ar putea aștepta de la relatările biblice după Potop, în 2344 î.Hr. Existența presupusă a mii de milioane de „precursori umani” este atât ireală din punct de vedere fizic, cât și scriptural.

Creația în șase zile

Trebuie să recunosc că cele șase zile ale creației mi-au prezentat unele dificultăți. Logica aparentă a concluziilor din observații și măsurători în diferite domenii ale științei m-a determinat anterior să mă îndoiesc de puținul pe care îl știam despre Cuvântul lui Dumnezeu, în măsura în care fusesem de acord cu încercările de a-l înlocui cu un concept alternativ de timp. Dar Dumnezeu nu spune veacuri sau ani sau luni sau săptămâni—El spune zile și, în general, înțelegem că zilele sunt perioade de 24 de ore.

Mi-am dat apoi seama că dacă Dumnezeu ar fi vrut să spună mai degrabă un miliard de ani decât șase zile, El ar fi putut să o spună, foarte simplu, în felul în care i-a vorbit lui Avraam: „Voi face pe urmașii tăi mulți ca pulberea pământului; de va putea cineva număra pulberea pământului, va număra și pe urmașii tăi” (Fac. 13:16). În același mod, El ar fi putut spune: „Mi-a luat atâția ani cât sunt particule de praf pe pământ pentru a crea cerurile, pământul, mările și tot ce este în ele” și ar fi sunat foarte impresionant, dar a spus șase zile. Ar fi spus acest lucru dacă nu ar fi fost important?

Acum cred că Dumnezeu se referă literal la ceea ce spune și că nu există niciun motiv să căutăm simbolismul. Cuvântul zi este folosit atât de des și cu o implicație atât de clară de a fi o perioadă normală de 24 de ore, încât pentru a interpreta altfel este nevoie, în mintea mea, de un efort incredibil de imaginație. (Vedeți și Ier. 33:20.)

De asemenea, este clar pentru mine că, dacă cineva dorește să creadă în teoria evoluției, o mare parte a Scripturii, inclusiv cuvântul rostit de Iisus (Matei 19:4, 25:34; Marcu 13:19; Ioan 5:46–47), trebuie neglijate. Deci, pe cine trebuie să credem, pe Dumnezeu sau om? Cred că Dumnezeu ne dă răspunsul când spune: „Nu mai nădăjduiți în omul cel muritor, în nările căruia nu este decât o suflare! Oare, ce putere are el?” (Isa. 2:22).