Ornitorincul

Mai multe întrebări decât răspunsuri pentru evoluţionişti

de Paula Weston

Imaginaţi-vă, dacă vreţi, uimirea din schimbul de priviri ale paleontologii, dacă aceştia ar descoperi o fosilă care ar arăta ca un mamifer şi totuşi ar avea trăsături de pasăre şi reptilă. Reacţia lor imediată ar fi probabil să declare că aceasta a fost, în mod cert, un intermediar care a reprezentat veriga evolutivă între mamifere şi descendenţii lor evoluaţi pe o scară mai înaltă.

Ştiaţi că?

• Trupul ornitorincului variază în lungime (30-80 cm) şi în greutate (1-10 kg);

• Ei se hrănesc în principal cu larve de insecte, creveţi mici, mormoloci şi alte animale acvatice. Ei nasc o dată pe an;

• În captivitate, au un apetit uriaş, fiind în stare să mănânce într-o singură zi, echivalentul a jumătate sau mai mult din greutatea corpului lor. Când sunt pui, au dinţi, dar când devin maturi, dinţii dispar şi sunt înlocuiţi cu plăci cornoase;

• Poziţia corpului seamănă cu cea a reptilelor, în special a şopârlelor;

• Nu au urechi externe;

• Au pungi în fălci, unde îşi depozitează mâncarea până când aceasta poate fi mestecată;

• Membrana de la picioarele din spate ajunge până la baza ghearelor, iar a celor din faţă trece de gheare, luând forma unor vâsle foarte mari care foloseşte la înot.

• Masculii au un „pinten” ascuţit, cornos, mişcător şi otrăvit în interiorul fiecărui picior posterior, lângă călcâi. Are o lungime de aproximativ 15 mm. Se crede că ornitorincul îl foloseşte în disputele teritoriale dintre masculi care au loc în perioada împerecherilor (deşi nu se ştie sigur).

Sursa: Toate informaţiile din acest fragment sunt preluate din Encyclopaedia Britannica, ediţia a 15-a, 23:353–355, 1992.

Aceasta ar fi concluzia dacă astăzi s-ar fi găsit fosilele unui ornitorinc, în condiţia în care nu s-ar găsi alte exemplare vii care să ne indice altceva.

Ornitorincul i-a pus în uimire pe oamenii de ştiinţă de când a fost descoperit de europeni la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Iată un animal care are un trup cu blană, ca majoritatea mamiferelor, are labe membranate, cioc ca al unei raţe şi se reproduce prin ouă, iar puii sunt mai apoi alăptaţi.

De fapt, când primul specimen de ornitorinc a ajuns în Anglia în 1799 (era deja mort), el a fost privit ca o farsă, o „ghiduşenie exersată pe societatea ştiinţifică de către nişte colonişti poznaşi”¹ Experţii din acea vreme nu puteau înţelege că poate exista un mamifer cu cioc de raţă, cu labe membranate şi gheare, şi coadă ca a unui castor. Un zoolog, convins că era o escrocherie, a încercat să scoată „ciocul raţei”; urmele lăsate de foarfece pot fi încă observate pe acel animal, la Muzeul britanic de istorie naturală din Londra.

În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că animalul era autentic, însă a mai fost nevoie, de încă 90 de ani de investiţii şi experimente lungi şi dificile, pentru ca oamenii de ştiinţă să înţeleagă mai bine complexitatea acestei fiinţe.

Ornitorincul şi echidna (care trăieşte doar în Australia) sunt singurele monotreme – mamifere care îşi depun ouăle ca reptilele şi îşi alăptează puii. Dar, chiar şi atunci când sug, ele nu se aseamănă cu celelalte mamifere; laptele nu este eliminat prin mameloane, ci se pare că ei sug prin piele, laptele fiind eliminat de canalele glandelor mamare.²

În habitatul lui natural – lacurile şi râurile din Australia de est şi Tasmania – ornitorincul dezvăluie o mulţime de caracteristici structurale uimitoare. El foloseşte ghearele ca să scormonească şi labele membranate să înoate (când ornitorincul este pe sol, membrana care se extinde dincolo de gheare este împăturită sub labe). Coada lui lată şi plată ajută la scufundări.² Blana fină este formată din 900 de fire de păr pe milimetru pătrat de piele. Blana are două straturi: un strat lânos dedesubt şi un strat de păr mai lung şi lucios deasupra; acesta din urmă menţine trupul ornitorincului uscat când se scufundă.³

Deseori, ornitorincul înoată la suprafaţă, ţinând deasupra apei doar partea de sus a ciocului şi o mică parte a capului. Când se scufundă în apă, o membrană de piele etanşează ochii şi urechile. Ciocul lui,² asemănător cu cel al raţei, este de fapt o gură cu care simte şi care permite acestui animal să găsească bucăţi mici de mâncare pe fundul întunecos al lacurilor şi râurilor sau sub stânci, folosind electro-receptorii deosebit de dezvoltaţi.

Pentru mai bine de 100 de ani, comunitatea ştiinţifică a fost dominată de o dispută cu privire la diferite aspecte ale ornitorincului, întreruptă pentru scurt timp şi doar ocazional de noile descoperiri (care au fost sporadice). O astfel de descoperire a fost momentul în care s-a dovedit în 1884 că această fiinţă depune ouăle şi nu naşte pui.⁴

Un interes deosebit l-a reprezentat originea acestui animal. Encyclopedia Britannica afirmă că „se cunosc puţine lucruri despre strămoşii lor”. „Majoritatea experţilor cred că ordinul Monotremata îşi are originea în ramura unor mamifere asemănătoare cu reptilele, diferită de cea care a dat naştere celorlalte mamifere. Totuşi, monotremele pot prezenta trăsături anatomice şi de dezvoltare care caracterizează cea mai timpurie ramură de mamifere.⁵

Iniţial, oamenii de ştiinţă considerau că ornitorincul este „primitiv”, dar apoi au descoperit nemaipomenitul complex de tehnici electro-locative pe care le foloseşte ca să găsească hrană. Aceasta i-a determinat pe evoluţionişti să spună că este „un animal foarte evoluat şi nu o verigă primitivă între reptile şi mamifere.”⁶

S-a crezut că ornitorincul, alături de ruda sa monotremă, echidna, a evoluat în izolare atunci când Australia (Gondwana) s-a desprins de continent, probabil cu 225 milioane de ani în urmă.⁷ Această idee a evoluţiei în izolare a fost o continuare a teoriei lui Darwin. Se poate ca afinitatea acestui cercetător pentru evoluţie să fi fost influenţată de studiile sale timpurii despre ornitorinc, în timpul petrecut în jurul lumii.⁸

Dar, la începutul anilor 1990, s-au descoperit trei dinţi de ornitorinc în America de Sud – aproape identici cu dinţii fosilelor de ornitorinc găsite în Australia. Această descoperire a întors pe dos teoria evoluţiei în izolare.⁹ (De asemenea, s-a mai crezut că marsupialele trăiau exclusiv în Australia, dar fosilele lor s-au găsit acum pe fiecare continent.) Ornitorincul adult de astăzi nu are dinţi, dar fosilele descoperite în Austria au dus la concluzia că strămoşii lui aveau dinţi, care erau unici.¹⁰

În realitate, nu există nici o dovadă care să indice că ornitorincul a fost vreodată altceva decât ornitorinc. El nu este un animal de legătură în procesul evolutiv. Este o făptură cu adevărat unică, lucru care îi face permanent de ruşine pe cei care insistă să-i găsească locul în lanţul trofic al evoluţiei.

Ornitoringul

• Naşterea primului ornitorinc în captivitate a avut loc în 1944, la Rezervaţia Healesville (lângă Melbourne, Australia). A fost o ştire atât de importantă încât a apărut pe prima pagină a ziarelor din toată lumea, chiar dacă era în timpul celui de-al doilea război mondial. El s-a născut sub îngrijirea zoologului David Fleay şi i s-a dat numele Corrie.

• După încă 47 de ani, s-a mai născut un ornitorinc în captivitate – în 1991, la Rezervaţia Warrawong din Australia de sud. Apoi, în 1999, Healesville a fost din nou pe prima pagină prezentând naşterea rară a unor gemeni în captivitate.

• Se întâmplă extrem de rar ca ornitorincul să dea naştere în captivitate. Experţii afirmă că aceasta se întâmplă din cauză că este un animal rezervat şi retras. De asemenea, ornitorincului îi place rutina şi ordinea. Se consideră că cel mai mare secret pentru naşterea ornitorincilor este să le creezi un habitat în care ei se simt exact ca acasă.

• În 1943, Winston Churchill i-a cerut lui David Fleay să-i trimită şase ornitorinci vii din Australia. Fleay, ştiind cât de dificil este pentru animalele lui să călătorească, s-a hotărât să-i trimită doar unul. Acesta a fost numit „Winston” şi a fost aşezat într-un culcuş special, gândit să reziste unei călătorii lungi pe mare, pe vasul MV Port Phillip, alături de o mare rezervă de mâncare. În mod remarcabil, lui Winston i-a mers bine, până când vasul a trebuit să lanseze o încărcătură de explozibil împotriva unui submarin. Receptorii nervoşi de pe ciocul său foarte sensibil nu au putut face faţă exploziei violente, aşa că a murit. Winston a ajuns în Anglia, iar primul ministru englez a aranjat ca noul său animal de companie să fie împăiat şi pus pe biroul său.

• Mii de ornitorinci au fost omorâţi de către zoologii din secolul al XIX-lea în goana lor de a descoperi „misterul” acestor făpturi fascinante.⁶

Referinţe

1. Moyal, A., Platypus , Allen şi Unwin, New South Wales, Australia, pp.184, 2001.
2. Warrawong Santuary, www.burkes backyard.com.au/facts/conservation/warrawong_35.html,15 noiembrie 2001.
3. Sanctuaries: A haven for Australia’s forgotten species, www.2docstock.com/Sanctuary/, 15 November 2001.
4. Healesville Sanctuary’s platyus baby—a history making success, www.zoo.org.au/newspage.cfm?p=275, 15 noiembrie 2001.
5. Ref. 1, pp. 180-185.
6. Ref. 1, pp. 157.

Electro-recepţia

Una din cele mai uimitoare caracteristici ale ornitorincului este ciocul, care are receptori nervoşi fini ce-i permit să perceapă câmpurile electrice provocate de creveţi şi alte specii folosite ca hrană.

Ciocul este deosebit de important pentru ornitorinc pentru că el vânează hrana pe fundul noroios al lacurilor şi râurilor – şi vânează cu ochii închişi.

Într-o vreme, s-a crezut că animalul căută, pe fundul apei, dibuind, dar, de fapt, el detectează cu atenţie prada ascunsă în noroi, uneori chiar sub pietre. Hrana favorită a ornitorincului este crevetele de apă dulce. Când crevetele dă din coadă, el generează un câmp electric, pe care ornitorincul îl poate depista de la circa 10 cm distanţă.¹

Asemenea ornitorincului, şi peştele-lopată de apă dulce foloseşte electro-receptorii. El nu vede bine, iar, când îşi caută hrana, care constă în insecte mici de apă, văzul nu-i foloseşte deloc. Oamenii de ştiinţă au descoperit că nasul (sau lopata) peştelui-lopată are mii de pori mici care funcţionează ca şi electro-receptori. Aceşti pori senzitivi se întind de la lopată până la vârful capului şi la acoperitoarele branhiilor, cuprinzând astfel aproape jumătate din suprafaţa pielii de pe peşte.²

Peştele lopată şi ornitorincul fac parte din categoria animalelor acvatice echipate cu un simţ electric. Oricum, sistemul ornitorincului este puţin diferit prin aceea că un stimul electric excită în mod direct fibrele nervoase, nu prin intermediul mediatorilor chimici, aşa cum se întâmplă la unii peşte de apă dulce sau sărată.

Cu alte cuvinte, există două sisteme electro-senzitive diferite pe care le cunoaşte societatea ştiinţifică. Posibilitatea ca evoluţia să poată produce două sisteme atât de eficiente, cere o doză imensă de credinţă în mutaţii oarbe (greşeli genetice) favorizate de selecţia naturală.

Referinţe

1. Moyal, A., Platypus , Allen şi Unwin, New South Wales, Australia, pp. 189, 2001.
2. Missouri Conservationist, pp. 17 ianuarie 2001.