Explore
Also Available in:

Adevărul despre condamnarea lui Galileo Galilei de către Biserica Catolică

de
tradus de Mihaela Nicolae (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Publicat: 8 noiembrie 2018 (GMT+10)
Galileo-Galilei
Galileo Galilei (1564–1642)

În ciuda dovezilor considerabile despre faptul că Biblia oferea baza intelectuală necesară pentru știință,1 ateii susțineau adesea că de-a lungul istoriei știința și religia au fost în război una cu cealaltă. De secole, spun ei, Biserica s-a opus dezvoltării științei și progresului umanității în general. Când li se cer dovezi care să susțină această afirmație, ei menționează de obicei “afacerea Galileo”. Totuși, puțini cunosc ce s-a întâmplat cu adevărat, și mulți istorici percep evenimentele acelor vremuri diferit de caricaturile promovate adesea de mass-media.

Galileo Galilei (1564–1642) a fost unul dintre giganții științei timpurii. Deși cunoscut mai degrabă pentru munca sa în astronomie, el a fost de asemenea un matematician de succes și a adus cotribuții semnificative in domeniul înțelegerii mișcării materialelor și dezvoltării metodei științifice. Unii l-au descris chiar ca “părintele științei”.

În timpul secolului al 17-lea, aveau loc foarte multe dezbateri despre mișcarea corpurilor cerești și despre ipoteza că pamântul ar fi centrul universului. Galileo credea că soarele se mișcă în jurul pământului și se opunea ideii răspândite că pământul se mișcă în jurul soarelui. În 1633, Biserica Romano Catolică l-a obligat sa renunțe la părerea aceasta considerată erezie si l-a întemnițat pentru că a scris o piesă în care aducea argumente în favoarea ei. În consecință, Galileo a fost adesea potretizat ca martir al progresului, persecutat în mod rușinos de un cler ignorant, doar pentru că el a încercat să promoveze progresul științei.

Realitatea, totuși, este alta. La vremea când a avut loc procesul lui Galileo, dovezile științifice nu susțineau teoria lui că pământul se mișcă, iar demonstrația lui în acest sens se baza pe un argument defectuos. Abia după mulți ani oamenii de ștință au fost capabili să confirme că el avea dreptate.2 Galileo s-a dovedit superficial și arogant în felul în care și-a argumentat cazul; și-a făcut în mod inutil dușmani și a amenințat stabilitatea sistemului educațional. Chiar de pe atunci, mulți au considerat că el a fost mai degrabă o victimă a politicii, decât a încercării de a păzi doctrina Creștină.

Sistemul nostru solar

Sistemul nostru solar este compus dintr-un soare și un număr de planete, împreună cu luni, asteroizi (corpuri stâncoase) și câteva comete. Felul în care este aranjat totul și modul în care aceste diverse corpuri cerești se mișcă în relația cu pământul, a constituit de-a lungul istoriei subiectul multor dezbateri.

Învățătura grecilor antici a condus la convigerea răspândită ca pământul este static (anume staționar) si că toate celelalte se rotesc în jurul lui. (vedeți fig. 1) Acesta este cunoscut ca modelul „geostatic și geocentric”—din greacă, (pământul), statikos (static) și kentron (centrul). Aristotel susținea că corpurile cerești erau sfere perfecte, care nu se modifică și se mișcă în cercuri perfecte. Pământul, cunoscut la acea vreme ca fiind o sferă, se credea că ar fi poziționat în centrul universului și că furniza singurul centru de rotație. Timp de mulți ani, aceasta a fost considerată opinia „științifică”.

geocentric-Aristotle
Fig. 1. Aranjamentul geocentric al planetelor, după Aristotel. Pământul este în mijloc și este staționar, cu luna, soarele, planetele si stelele orbitând în jurul lui. Orbitele sunt cercuri perfecte.

Câteva sute de ani mai târziu, astronomul egiptean Ptolemeu (Claudius Ptolemy, aprox. 100–170 i.H.) a realizat ca orbitele planetelor nu puteau fi simple cercuri. Ca să poată adapta modelul geocentric la observațiile în legătură cu calea reală a planetelor, el a introdus mișcări adiționale, cunoscute ca „epicicluri” – din grecescul epi (peste/deasupra) și kyklos (cerc). Acestea erau deviații de la cercul perfect, unde planetele se deplasau în cercuri. (Fig. 2.) Sistemul lui Ptolemeu a fost explicat în celebra lui lucrare Syntaxis (greacă) sau Almagest (arabă), și a devenit paradigma astronomică predominantă pentru mai bine de un mileniu.

epicycles
Fig. 2. Pentru a îl actualiza cu mișcările reale ale planetelor, Ptolemeu a modificat modelul lui Aristotel astfel încât sa includă „epiciclurile”, acestea fiind cercuri în cercuri. Totuși, centrele orbitelor epiciclurilor nu se aflau chiar în centrul pământului. Deci sistemul lui Ptolemeu nu era perfect geocentric. În ciuda acestui fapt, este totuși denumit model geocentric.

Un alt model a fost propus de Copernic (Nicolaus Copernicus, 1473–1543), care punea soarele în centru, cu planetele (inclusiv pământul) orbitând in jurul lui. (Fig. 3.) Acesta este cunoscut ca „modelul heliocentric și geokinetic” —din grecescul, hēlios (soare) și kentron (centru); și, (pământ) și kinētikos (mișcare). Aici, pe lângă faptul că pământul orbitează în jurul soarelui o dată pe an, el se și învârtește în jurul axei sale, făcând o rotație completă la fiecare 24 de ore. Copernic argumenta că învârtirea pământului in jurul propriei axe explică aparenta mișcare a soarelui (și a altor corpuri cerești) în jurul pământului în decursul zilei și nopții. Ca și în modelul lui Ptolemeu, mișcarea orbitală a planetelor era circulară, dar cu epicicluri adăugate. Din nou, acestea erau necesare pentru a adapta teoria la observații. Acest model heliocentric a fost favorizat de unii matematicieni, ca metodă de a prezice poziția planetelor în timp. În 1533, teoria copernicana a fost prezentată Papei Clement al VII-lea, care a primit-o în mod favorabil și a răsplătit prezentatorul cu un dar generos.3

planets-Nicolaus-Copernicus
Fig. 3. Poziționarea planetelor după Copernic. Acesta este un model heliocentric, unde soarele este staționar și central, cu pământul si celelalte planete aflându-se pe orbită în jurul lui.

Un alt model a fost propus de astronomul danez Tycho Brahe (1546–1601). La fel ca și în sitemul lui Ptolemeu, pământul era staționar si central, cu soarele, luna și stelele pe orbită în jurul lui. Totuși, planetele orbitau în jurul soarelui. (Fig. 4.) Până la sfârșitul secolului al șaisprezecelea, sistemul lui Brahe a fost în mare parte înlocuit cu cel al lui Ptolemeu, ca model preferat.

planets-Tycho-Brahe
Fig. 4. Poziționarea planetelor după Tycho Brahe. Pământul este in centru și staționar, cu soarele si luna aflându-se pe orbită în jurul lui. Planetele orbiteaza în jurul soarelui și sunt purtate in jurul pământului odată cu acesta. Ca și în modelele lui Ptolemeu și Copernic, epiciclurile sunt încă necesare.

Încă un model a fost sugerat de Johannes Kepler (1571–1630). Acesta era similar cu sistemul lui Copernic, având pământul și celelalte planete pe orbită în jurul soarelui. Totuși, Kepler a eliminat nevoia de epicicluri prin faptul că planetele se mișcau pe orbite eliptice cu soarele în punctul principal al elipsei (nu în centru). Aceasta a fost de departe cea mai simplă si curată teorie. Și aici, pământul se rotește în jurul axei sale.

planets-Johannes-Kepler
Fig. 5. Poziționarea planetelor după Johannes Kepler. La drept vorbind, soarele nu se afla în centru, dar totuși acesta este denumit model heliocentric. Cu toate că orbitele planetare sunt eliptice, concentricitatea lor este exagerată în această diagramă, căci ele sunt de fapt aproape circulare. Aici epiciclurile nu sunt necesare.

Abia in vremea lui Newton a putut fi clarificata aceasta problema (Isaac Newton 1643–1727). Legea gravitației și cele trei legi ale mișcării pe care el le-a introdus, au aratat clar că planetele (inclusiv pământul) trebuiau să orbiteze in jurul centrului masei sistemului solar. Pentru ca soarele este atât de masiv, centru masei poate fi considerat ca fiind centru soarelui. Astfel, modelul lui Kepler s-a dovedit a fi cel corect – nici nu era nevoie de epicicluri și nici nu exista un mecanism fizic care să le producă.

Heliocentrismul și Biblia

Unii au argumentat că modelele care necesitau un pământ în mișcare trebuie sa fie greșite, pentru ca Biblia învață că acesta este staționar.

De exemplu, Psalmul 96:10 citează:

Spuneți între neamuri că Domnul a împărățit, pentru că a întărit lumea care nu se va clinti; judeca-va popoare întru dreptate.”

De asemenea, Psalmul 104:5 spune despre Dumnezeu:

Cel ce ai întemeiat pământul pe întărirea lui și nu se va clătina în veacul veacului.”

Alții răspund că nu este nevoie să se interpreteze astfel aceste versete.

În Psalmul 96, contextul se referă la stăpânirea Domnului asupra umanității, nu la condiția fizică a pământului. De asemenea, cuvântul ebraic tradus „a se clinti” în psalmul 96 este folosit și în  Psalmul 16 (unde se traduce „a se cutremura”):

Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin”. Psalmul 16:8

În mod clar Biblia nu învață aici că aceia care îl au pe Domnul mereu înaintea ochilor nu se vor mișca din loc în sens fizic.

În Psalmul 104 limbajul este, în general, mai degrabă poetic decât literar. De exemplu, se menționează că „Domnul se îmbracă pe sine în lumină ca și cu o haină” și „întinde cerul ca un cort”. De aici înțelegem că nu este nevoie să privim versetul 6 ca pe o afirmație științifică, ce descrie condiția fizică a pământului.

Alții au argumentat că Biblia învață că soarele nu poate fi staționar. Cartea Eclesiastului și Cartea lui Iosua, spun ei, arată clar că soarele se mișcă:

Soarele se ridică și apune și se grăbește către locul de unde răsare.” (Eclesiastul 1:5).
În ziua aceea în care Dumnezeu a dat pe Amorei în mâinile lui Israel şi când i-a bătut la Ghibeon şi au fost zdrobiţi înaintea feţei fiilor lui Israel, a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: „Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!” Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Oare nu de aceea se scrie în Cartea Dreptului: „Soarele a stat în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit către asfinţit aproape toată ziua”. (Iosua Navi 10:12–13).

Alții argumentează că nici aici nu există un conflict între Biblie și știință. Ei spun că în acele pasaje, Biblia folosește „limbajul de aparență” (limbaj fenomenologic), la fel cum oamenii de știință fac astăzi când vorbesc despre „răsăritul” și „apusul” soarelui. Altfel, acest limbaj afirmă că orice mișcare trebuie descrisă în raport cu un reper; în acest caz este ales pământul. De fapt, chiar și înainte de Hristos, exista un vers în Eneida (faimoasa lucrare epică a lui Vergiliu, 70–19 î.H.), unde o barcă în mișcare era folosită ca punct de referință. Vergiliu scria “Ne-am pus în mișcare din port, iar pământurile și orașele s-au îndepărtat” (Eneida 3:72). În mod similar, când un tren ajunge în stație, spunem că se oprește pentru a le permite pasagerilor să urce și să coboare; dar încă o dată, aceasta are ca reper pământul. Pământul zboară prin spațiu cu mii de kilometrii pe oră, pentru a orbita în jurul soarelui o dată pe an, iar trenul este purtat impreună cu acesta. Astfel, din punctul de vedere al unui observator care se află în afara sistemului solar, trenul se află tot în mișcare. Totuși, majoritatea oamenilor sunt de acord că este perfect rezonabil să spui că trenul s-a oprit. În același fel, oamenii de știință creaționiști argumentează că este rezonabil pentru Biblie să spună că soarele s-a oprit, căci, în raport cu sistemul de referință al pământului, așa s-a și întâmplat.

Telescopul lui Galileo

Le-a luat mulți ani astronomilor să devină siguri de modelul heliocentric/geokinetic, iar unul dintre oamenii de știință care a contribuit la acest proces a fost Galileo. În 1609, el a construit un telescop care i-a permis să studieze corpurile cerești mult mai în detaliu decât fusese posibil până atunci. O parte din observațiile sale aduceau din ce în ce mai multe dovezi cum că învățătura lui Aristotel era greșită. De exemplu, Galileo a putut să își dea seama că suprafața lunii nu era netedă, având cratere și munți. Astfel că nu avea o formă perfectă, așa cum sustinuse Aristotel. De asemenea a început să se observe că planeta Jupiter avea luni care orbitau în jurul ei, demonstrând astfel că pămîntul nu era singurul centru de rotație. Pete solare (fig. 6) au fost văzute cum apăreau și dispăreau, arătând că corpurile cerești nu erau neschimbătoare. În mod firesc oamenii au început să întrebe: daca Aristotel a greșit cu privire la aceste lucruri, oare nu putea să fi greșit și în învățătura sa despre universul geocentric?

Încă o descoperire importantă a fost că planeta Venus are faze, asemenea lunii; și anume, crește și descrește alternativ, modificându-se dintr-o semiluna subțire într-un cerc aproape întreg. Galileo a realizat că felul în care aspectul planetei Venus se modifică, nu era consistent cu modelul geocentric, ci cu cel heliocentric (vedeți fig. 7 și 8.) Astfel, se părea că Aristotel și Ptolemeu se înșelaseră.

svs.gsfc.nasa.gov/2287sunspots
Fig. 6. Pete solare. Acestea apar și dispar și se pot vedea rotindu-se împreună cu soarele.
venus-geocentric-model
Fig. 7. Fazele planetei Venus așa cum erau prevăzute de modelul geocentric. În sistemul lui Ptolemeu, atât soarele cât și centru epiciclului planetei Venus se învârteau în jurul pământului împreună; de unde rezultă că centrul epiciclului se află întotdeauna pe o linie între pământ și soare. Venus ar apărea cea mai întunecată atunci când se află cel mai departe de pământ și este cea mai mică. Totuși acest lucru nu este ceea ce se observă. Galileo a concluzionat din aceasta că modelul lui Ptolemeu trebuie să fie greșit.
venus-heliocentric-model
Fig. 8. Fazele lui Venus după modelul heliocentric. Venus orbitează în jurul soarelui mai repede decât pământul; astfel, uneori Venus se află în partea apropiată de soare, iar alteori în cea depărtată. Venus apare „plină” când este la cea mai mare distanță de pământ și este cea mai mică. Acest lucru este conform cu ceea ce se observă. Galileo a dedus din aceasta că modelul lui Copernic trebuie să fie corect. Totuși, Galileo s-a pripit să tragă concluziile. Deși aceste observații sunt în conformitate cu modelul lui Copernic și demonstrează că sistemul lui este superior celui gândit de Ptolemeu, ele sunt în același timp conforme și cu modelele lui Brahe și Kepler.

Galileo devenise convins că modelul lui Copernic era corect și argumentase că putem fi siguri de faptul că pământul se află în mișcare, datorită fluxurilor oceanice (mareelor). Învârtirea pământului în jurul axei sale, explica el, împreună cu mișcarea în jurul soarelui, au produs mișcările apelor de pe suprafața pământului. Acum știm, bineînteles, că această teorie este greșită. Mareele au loc datorită efectului gravitațional al lunii. De fapt, chiar din secolul al 8-lea, „venerabilul” Bede a corelat în mod corect mareele cu luna.

Deși unii astronomi romano-catolici favorizau sistemul lui Copernic, alții, inclusiv o parte din oamenii de știință fruntași ai vremurilor, simțeau că insistențele lui Galileo asupra „faptelor concrete” care demonstrau sistemul Copernic erau departe de a fi dovedite. Dacă pământul se rotește în jurul axei, au întrebat aceștia, cum de nu a zburat totul de pe suprafața lui, așa cum apa zboară de pe spițele unei roți în mișcare? De asemenea, de ce nu existau vânturi fioroase? O problemă presantă a modelelor heliocentrice era aceea că ele prevedeau faptul că, în timpul anului, vor putea fi observate mici mișcări în poziția stelelor. Acest lucru este cunoscut sub denumirea de “parallax stellar” și este ilustrat în fig. 9.

Cu toate că acest lucru se întâmplă și este observat în ziua de astăzi, astronomii din acele vremuri nu avea capacitatea de a vedea aceasta din cauza instrumentelor lor prea slabe. În plus, fazele planetei Venus puteau fi explicate si prin modelul lui Tycho Brahe, astfel că nu demonstrau deloc modelul lui Copernic. Cristoforo Grienberger, unul dintre cei mai respectați astronomi ai Bisericii, argumenta că Galileo ar face bine să ofere niște dovezi mai convingătoare, înainte de a încerca să „ajusteze” Scriptura ca să se potrivească cu teoria lui.4 Într-adevăr, pentru mulți, eșecul în observarea schimbărilor în poziția stelelor, era o dovadă clară în favoarea modelului Brahe.5

Stellar-parallax-heliocentric-models
Fig. 9. Parallax-ul Stelar prevăzut de modelele heliocentrice. Pe durata unui an, pământul se mișcă în jurul soarelui. Astfel, poziția unei stele în plan apropiat va părea că se modifică în raport cu stelele de pe fundal. Aici efectul este exagerat și de fapt pot fi observate doar schimbări foarte mici. Pe vremea lui Galileo, acestea erau prea mici pentru ca instrumentele lor să le poată detecta, astfel că mulți oameni de știință au concluzionat din aceasa că pământul nu se mișcă.

Un început rău

Cardinalul Robert Bellarmine se număra printre cei mai respectați teologi ai Bisericii Romano Catolice ai vremurilor, și era de asemenea și cunoscător al astronmiei. În concepția sa, Biblia probabil învăța că soarele orbitează în jurul pământului; dar, într-o scrisoare scrisă în anul 1615, el a recunoscut că, dacă s-ar putea demonstra că pământul se învârte în jurul soarelui, ar fi necesar să se reconsidere felul în care scripturile trebuie interpretate în legatură cu acest subiect. Totuși, el a menționat de asemenea foarte clar că o astfel de demonstrație nu i-a fost încă prezentată. El scria:

“… daca ar exista o dovadă reală că soarele se află în centrul universului… și că acesta nu se învârte în jurul pămntului ci lucrurile stau invers, atunci ar trebui să procedăm cu multă circumspecție în explicarea pasajelor Scripturii care în aparență învață contrarul, și mai degrabă ar trebui să spunem că nu le-am înteles… Dar nu cred să existe o asemenea dovadă, întrucât nu mi-a fost prezentată niciuna.”6

Galileo nu a adus această dovadă pentru că nu o avea. În schimb, a înșelat, ridiculizându-și oponenții și, cu o aroganță remarcabilă, a susținut că problema este de fapt incapabilitatea lor de a-i întelege argumentele.7 El a devenit nerăbdător și, la începutul lui 1616, a încercat să îl convingă pe Papă (Papa Paul V), prezentând fluxurile oceanice ca „dovadă” că pământul nu este staționar. Papa răspunse prin convocarea sfătuitorilor săi,8 cărora le-a cerut să analizeze problema. Sub presiunea de a furniza un raspuns, ei au replicat imediat. Concluzia lor a fost că opinia lui Galileo că soarele este staționar era contradictorie cu Scriptura și eretică, și că argumentul acestuia că pământul nu este stabil reprezintă o greșeală.

Ca răspuns, papa a decretat următoarele: cardinalul Bellarmine să îl îndemne grabnic pe Galileo să își abandoneze ideea și, în caz că ar refuza, să fie condamnat în fața martorilor, sub amenițarea cu închisoarea, la abținerea de a mai învăța, a apărara sau măcar a discuta această idee. Galileo a agreat să se supună regulii. În plus, pe 5 martie 1616, s-a decretat9 că teoria lui Copernic era „falsă și contrară Sfintei Scripturi”. Totuși decretul s-a abținut să o denumească eretică. Mai mult, cartea lui Copernic nu a fost „interzisă și condamnată”, pentru că s-a considerat că, după unele ajustări, ar prezenta mai degrabă teoria heliocentrică doar ca o „ipoteză matematică”, decât ca pe ceva adevărat și comparabil cu Scriptura. Într-adevăr, ca metodă de a efectua calcule și a produce calendare și hărți ale stelelor, a fost considerată utilă. Astfel, trebuia doar să se „suspende până când va fi corectată”.

Deși aprobate de papă, aceste reglementări n-au fost pronunțate de așa manieră cât să le facă inajustabile – și aceasta s-a făcut intenționat.10,11,12 Astfel, pronunțarea împotriva sistemului lui Copernic ar fi putut fi modificată, în teorie, la un anumit moment în viitor. În plus, solicitarea ca Galileo „să își abandoneze opinia” trebuie înțeleasă în contextul unei declarații scrise de Cardinalul Bellarmine însuși, în sensul că Galileo nu a fost forțat să renunțe la punctul lui de vedere.13,14 Deși astronomii romano-catolici erau obligați să se supună, nu exista o prohibiție absolută cu privire la gândurile lor interioare despre acest subiect.15 Nici nu li s-a interzis să discute aceasta în liniște între ei.16

Unii au fost de părere că reglementările Bisericii Romano Catolice pe această temă erau în primul rând bazate pe considerente religioase. Totuși alții se îndoiau de acest lucru. Pentru mulți academicieni ai timpurilor, sugestia că pământul nu era staționar părea o idee radicală și chiar periculoasă, o îndepărtare de bunul simț și de felul în care era percepută înțelepciunea aproape unanim de către cei mai respectați învățați ai trecutului. Și precum s-a arătat, această idee venea în conflict și cu cele mai înalte cunoștințe științifice din vremea lor. Ea amenința să răstoarne chiar fundamentele astronomiei medievale și să îl discrediteze pe Aristotel, filozoful ale cărui scrieri erau baza materiei care se preda în universități de secole. Conform profesorului Giorgio de Santillana, cei care s-au aflat în spatele interzicerii teoriei lui Copernic au fost mai degrabă acești profesori (ce se simțeau amenințați de această idee), decât clerici.17

O a doua șansă

În 1623, un prieten al lui Galileo a devenit papă, Papa Urban VIII. Urban îl susținuse pe Galileo în 1616 și s-a opus concepției că învățătura lui ar fi eretică. Dacă ar fi fost în puterea lui, nu s-ar fi promulgat interdicția împotriva teoriei copernicane.18 În plus, ca papă, el s-a confesat unui coleg că, sub conducerea sa, Biserica nici nu a condamnat și nici nu va condamna doctrina lui Copernic ca eretică, ci doar „pripită”.19 Astfel că era mulțumit dacă Galielo aducea argumente în favoarea modelului, atâta timp cât îl prezenta doar ca pe o ipoteză – deși una care explica foarte bine ceea ce se observa în realitate pe cer. Totuși nu putea să-l proclame adevărat, căci Dumnezeu, spunea el, fiind atotputernic, ar fi putut să facă efectele să fie vizibile în alt mod.

Încurajat puternic, Galileo începu să scrie o piesă,20 în care trebuia să se dezbată argumentele pro și contra sistemelor geocentric și heliocentric. Ca operă literară, a fost sclipitoare, maiestuoasă, conținând un limbaj care iți tăia răsuflarea. În schimb, din punct de vedere științific, era departe de ce s-ar fi așteptat de la un om cu abilitățile lui Galileo.21 Spre exemplu:

  • A reprezentat greșit modelul copernican, făcându-l să pară mult mai simplu decât este de fapt. Cu necesitatea epiciclurilor, acest model era cu sigranță la fel de complicat ca și cel al lui Ptolemeu.
  • Nu a adus considerațiile necesare modelului Tycho Brahe, cel favorizat de mulți astronomi ai zilelor acelora.
  • A argumentat că mareele au apărut din cauza mișcării pământului și nu a reușit să implice în mod serios opinia alternativă conform căreia fluxurile oceanice erau rezultatul influenței lunii.

După părerea lui Albert Einstein, dacă Galileo nu ar fi fost atât de înflăcărat în tentativa sa de a convinge oamenii de modelul copernican, iar altcineva ar fi încercat să folosească mareele ca dovadă a mișcării pământului, chiar Galileo însuși ar fi fost printre cei mai sceptici. Einstein scria:

A fost chiar tânjirea lui Galileo după o dovadă mecanică a mișcării pământului, cea care l-a indus în eroare și l-a determinat să formuleze o teorie greșită a mareelor. Argumentele fascinante din ultima conversație (în piesa lui) ar fi fost cu greu acceptate ca dovezi de Galileo, dacă nu s-ar fi lăsat condus de temperamentul său.”22

Piesa a fost terminată în 1630 și tipărirea s-a finalizat în 1632. Totuși, nu a prezentat sistemul copernican ca fiind doar o ipoteză, astfel că a declanșat curând opoziția din partea dușmanilor lui Galileo. Mulți din ierarhia bisericească erau devotați lui Aristotel, îmbrățișând mare parte din filozofiile și „știința” lui. Ei credeau că au încreștinat logica lui formidabilă iar acum o foloseau în apărarea credinței romano catolice și ca bază a materialului predat în universitățile lor. Să-l defăimezi pe Aristotel era ca și cum i-ai defăimat pe ei, le-ai compromis autoritatea și le-ai amenințat poziția în sistemul de educație. Și totuși, pe durata ultimilor treizeci de ani, exact asta făcuse Galileo. El a respins învățătura lui Aristotel despre un număr de idei legate de mișcare și de comportamentul corpurilor în apă. A demonstrat că cerurile nu sunt neclintite, corpurile cerești nu sunt perfecte și că pământul nu este centrul tuturor mișcărilor din spațiu (ex. lunile lui Jupiter). Iar acum argumenta că pământul nu este staționar. În plus, în piesa lui Galileo, adepții lui Aristotel erau ridiculizați, iar apărătorul lor era portretizat ca un ignorant pe nume “Simplicio”. Cei care nu împărtășeau viziunea lui Copernic, erau descriși ca „pigmei mintali”, „idioți și proști”, care „cu greu puteau fi numiți ființe umane”.23

Această batjocură și aroganță nu-i era atipică lui Galileo. Într-o notă privată scria despre el însuși că „doar mie mi-a fost dat să descopăr noi fenomene pe cer și nimeni altcuiva. Acesta este adevărul pe care nici răutatea nici invidia nu-l pot suprima.” De asemenea, în piesa sa, pretindea că este cel care a descoperit prima oara petele solare cât și „toate celelalte noutăți de pe cer”.24 Arthur Koestler scria despre abordarea lui Galileo cu privire la dezbateri:

Metoda lui era de a-și face de râs oponentul, ceea ce îi reușea de fiecare dată, chiar dacă dreptatea era sau nu de partea lui… Era o metodă excelentă de a marca un moment de triumf, dar și de a-și face un dușman pe viață.”25

Pentru adepții lui Aristotel, piesa lui Galileo a fost picătura care a umplut paharul, astfel că s-au unit împotriva lui. I-au atras atenția papei că argumentul lui preferat – anume că teoria lui Copernic nu a putut fi demonstrată întrucât Dumnezeu ar putea produce efectele observate prin diferite metode – fusese pus în gura lui Simplicio, omul care, în orice alt aspect s-a dovedit că greșise. Mai mult decât atât, l-au convins că Simplicio reprezenta de fapt o caricatură a propriei persoane papale. Papa, un om mândru și vanitos, s-a mâniat, nu doar pentru aceasta, ci pentru că s-a simțit trădat de faptul că piesa lui Galileo s-a abătut de la instrucțiunile sale de a prezenta modelul lui Copernic doar ca pe o ipoteză. Simțindu-se înșelat, papa a ordonat ca Galileo să fie adus la judecată de către Inchiziție.

Procesul

În 1616, Cardinalul Bellarmine a fost îndemnat să îl avertizeze pe Galileo că trebuie sa abandoneze teoria copernicană, iar în caz că acesta refuză, să fie condamnat cu martori, sub pedeapsa cu închisoarea, să se abțină de la a preda, a susține sau a discuta această teorie. Un document al bisericii, datat din 3 martie 1616, menționează că Galileo consimțise, sugerând că de fapt nu îi fusese niciodată interzis să discute despre acest subiect.26 Nota Cardinalului Bellarmine (a se vedea mai sus), care mărturisea că Galileo nu a fost obligat să renunțe la părerea sa, pare că susține această interpretare. Totuși, la proces, a fost furnizat un alt document, sugerând că interdicția de a discuta a fost de fapt proclamată. Aceasta menționa că Galileo a fost condamnat la a nu mai „susține, învăța sau promova în niciun fel, verbal sau în scris, ideea sa.” Cu toate acestea, validitatea acestui ultim document, a fost subiectul multor dezbateri. Semnăturile obișnuite lipseau iar martorii erau servitori care nu aveau nicio cunoștință despre proceduri.27 În timp ce unii istorici cred că documentul era original,28 alții au sugerat că ar fi fost un fals deliberat pus la cale de oponenții lui Galileo.29 Totuși alții sunt de părere că înregistrarea a fost pur și simplu scrisă greșit.30 Galileo a negat orice luare la cunoștință a acestei interdicții.31,32

În ciuda naturii sale dubioase, documentul care menționa că Galilelo fusese condamnat să nu mai promoveze teoria lui Copernic „în niciun fel”, a fost acceptat de către Inchiziție. În plus, s-a decretat că modelul heliocentric era contrar Scripturii și eretic. Astfel, ei au concluzionat că Galileo nu s-a supus ordinului de a nu discuta despre teoria copernicană, astfel că s-a făcut pe sine „suspect de erezie”. Ca să evite acuzații ulterioare, Galileo a fost obligat să jure că renunță la viziunea heliocentrică, aceasta fiind eretică și falsă. Mai mult, a fost condamnat la închisoare, chiar dacă o „încarcerare” foarte indulgentă după oricare standard. În primul rând, a fost surghiunit în vila Marelui Duce iar apoi într-un palat în Sienna, unde a lucrat într-un „apartament tapetat cu mătase și în cea mai mare parte bogat amenajat.”33 După aceea, a rămas în arest la domiciliu până la moartea sa.

Mulți din vremea aceea au pus la îndoială justețea verdictului și sentinței. Opinia că teoria heliocentrică era eretică, nu era îmbrățișată în totalitate de toți membrii bisericii. De exemplu, cardinalii Bellarmarine și Conti au agreat amândoi că Scriptura ar putea fi în mod legitim interpretată diferit, permițând teoria unui pământ care se mișcă.6,34 Există chiar și o mărturisire a unui arhiepiscop care spune că „Galileo a fost cel mai mare om al epocii, condamnarea lui a fost nedreaptă, iar Inchiziția nu ar fi trebuit să judece o chestiune de știință.”35 Chiar și papa însuși descrisese înainte teoria lui Copernic ca fiind doar „pripită”. Conform profesorului Klaus Fischer, “cunoscătorilor nu le poate fi ascuns faptul că întregul proces a fost sub semnul îndoielii. A existat multă opoziție din partea înalților reprezentanți ai bisericii.”36 Și în plus, până la sfârșitul secolului, teoria copernicană era predată în mod liber de către astronomii Romano Catolici.37

Concluzie

În vremea procesului lui Galileo, dovezile științifice favorizau modelul geostatic. Acest lucru se datora lipsei de precizie a instrumentelor și imposibilității astronomilor de a observa parallaxul stellar prevăzut de modelul geokinetic. Fazele lui Venus, totuși, indicau faptul că modelul lui Ptolemeu era greșit. Astfel, modelul geostatic (dar parțial heliocentric) al lui Brahe era considerat de catre mulți a fi cel corect. Doar mulți ani mai târziu, legile de mișcare și gravitație ale lui Newton au dus la identificarea modelului geokinetic/heliocentric al lui Kepler ca fiind cel corect.

Galileo greșise când a stipulat că sistemul copernican era bun. Deși planetele orbitează în jurul soarelui, acestea nu se mișcă în cercuri cu epicicluri; orbitele lor sunt mai degrabă elipse. Cu toate că Galileo avea dreptate când spunea că pământul se află în mișcare, „dovada” lui principală era greșită. Mareele nu apar datorită mișcării pământului, iar contemporanii lui au pus la îndoială acest lucru pe bună dreptate. Biserica Romano Catolică la acea vreme avea toate motivele să se îndoiască de afirmațiile lui Galileo, iar papa avea toate motivele să insiste ca teoria copernicană să fie prezentată doar ca ipoteză.

Lui Galileo îi lipsea modestia și nu și-a argumentat cazul cu înțelepciune. A făcut afirmații pe care nu le putea dovedi și a râs de cei care aveau păreri diferite. Nu a cooperat cu alți oameni de știință precum Kepler și nu a învățat nimic de la ei. A încercat să își distrugă oponenții și și-a atras ostilitatea acestora.

Timp de mulți ani, Galileo a demonstrat că „știința” lui Aristotel era greșită. Întrucât mare parte din ceea ce se preda în universități era bazat pe scrierile lui Aristotel, academicienii vremii s-au simțit amenințați. Metoda lui Galileo în dezbateri era atât de umilitoare pentru oponenți, făcându-i să pară stupizi. În consecință, și-a făcut mulți dușmani cu influență.

Adversarii lui Galileo s-au folosit de Scriptură ca să îl atace. Biblia nu este o carte de știință. Povestește ceea ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei, dar nu explică și cum s-a întâmplat. Din punct de vedere al reperului luat de oameni pe pământ, soarele într-adevăr răsare și apune și este potrivit pentru Biblie să folosească acest limbaj pentru a descrie mișcarea acestuia – așa cum și oamenii de știință fac astăzi. Totuși Biblia nu furnizează dovezi științifice ale procesului care produce acest efect.

A fost o greșeală din partea adversarilor lui Galileo, pe baza științei lor aristoteliene, să insiste asupra unei interpretări geocentrice a pasajelor Bibliei precum Psalmul 96:10 și Eclesiastul 1:5. Într-adevăr, pentru cei care privesc Biblia ca pe cuvântul lui Dumnezeu, nu ar părea întelept să folosim știința pentru a impune o anume interpretare a Scripturii, pentru că știința este rezultatul gândirii oamenilor supuși greșelii. În plus, ar părea remarcabil ca unii reprezentanți ai bisericii Romano Catolice să aprecieze atât de mult învățătura filozofilor greci din antichitate, când o mare parte din aceasta contrazice în mod evident Biblia.

Procesul lui Galileo nu este un exemplu al religiei care se pune împotriva științei. Conform profesorului Santillana, “… o mare parte din intelectualii Bisericii erau de partea lui Galileo, în timp ce opoziția cea mai clară a venit din partea științei seculare.”38 Este mai degrabă o poveste tristă a mândriei umane și a interesului propriu. Așa cum a argumentat profesorul Thomas Schirrmacher, „Galileo era victima propriei sale aroganțe, invidiei colegilor și politicii Papei Urban VIII.”39 Într-adevăr, măsura în care această afacere a fost condusă de interese mai degrabă politice decât religioase, a fost clar evidențiată de o afirmație a lui Grienberger, unul dintre cei mai mari astronomi ai Bisericii din vremea aceea. Dacă Galileo s-ar fi purtat rezonabil, spunea el,

“ar fi câștigat un mare renume în lume, ar fi fost scutit de atâtea neplăceri și ar fi putut să scrie orice i-ar fi făcut plăcere, chiar și despre mișcarea pământului.”40

Referinţe 

  1. Statham, D.R., Christian theology and the rise of Newtonian science: imposed law and the divine will, J. Creation 32(2):103–109, 2018. Înapoi la text.
  2. Graney, C.M., Setting Aside All Authority: Giovanni Battista Riccioli and the science against Copernicus in the Age of Galileo, University of Notre Dame Press, 2015. See also review by Hartnett, J.G., J. Creation 32(1):45–47, 2018. Înapoi la text.
  3. Rosen, E., Was Copernicus’ Revolutions approved by the Pope? J. History of Ideas 36(3):531–542, 1975. Înapoi la text.
  4. Langford, J.J., Galileo, Science and the Church, 3rd Edn, University of Michigan Press, USA, p. 91, 1992. Înapoi la text.
  5. Copernicus pointed out that, if the stars were very great distances from the earth, stellar parallax would be too small to observe. Furthermore, if stars were really as far away as needed by the Copernican model, then, as Brahe and his supporters pointed out, they would need to be unimaginably huge given their measured angular size. But in reality, this size is an illusion caused by diffraction, which produces a bright central pattern called the Airy disk (after Sir George Biddell Airy (1801–1892)). In reality, large modern telescopes show that images of almost all the stars are points, consistent with the huge distances, but this wasn’t known until centuries after Galileo. Înapoi la text.
  6. Koestler, A., The Sleepwalkers: A history of man’s changing view of the universe, Penguin Books, pp. 454–455, 1984, first published by Hutchinson, 1959. Înapoi la text.
  7. Ref. 6, pp. 456, 458–459. Înapoi la text.
  8. That is, the Sacred Congregation of the Holy Office, a group of cardinals appointed by the pope as his advisors. Înapoi la text.
  9. That is, by the Congregation of the Index, whose task was to censor (or ban) books which advocated teaching that was considered contrary to the Roman Catholic faith. Înapoi la text.
  10. Ref. 6, p. 463. Înapoi la text.
  11. That is, they were made in forma communi rather than in forma specifica. Only the latter carries the full weight of a papal act. See Bretzke, J.T., Consecrated Phrases: A Latin theological dictionary, 3rd Edn, Liturgical Press, USA, 2013. Înapoi la text.
  12. Ref. 2, pp. 99–102. Înapoi la text.
  13. Le opere di Galileo Galilei, vol. XIX, National edition, Florence, p. 348, 1907; archive.org. Înapoi la text.
  14. For a translation, see ref. 4, pp. 102–103. Înapoi la text.
  15. Journet, C., The Church and the Word Incarnate: An essay in speculative theology, vol. 1, Sheed and Ward, ch. VI, p. 357, 1955; ewtn.com. Înapoi la text.
  16. De Santillana, G., The Crime of Galileo, Heinemann Group, UK, p. 233, 1961, first published 1955. Înapoi la text.
  17. De Santillana, G., The Wilkins Lecture, 1964: Galileo Today, Proceedings of the Royal Society of London, Series A, Mathematical and Physical Sciences 280(1383):447–458 (p. 449), 11 August 1964. Înapoi la text.
  18. Ref. 16, p. 183. Înapoi la text.
  19. Ref. 16, pp. 162–163. Înapoi la text.
  20. This was titled, Dialogue Concerning the Two Chief World Systems. Înapoi la text.
  21. Ref. 6, pp. 483–484. Înapoi la text.
  22. Dialogue Concerning the Two Chief World Systems—Ptolemaic & Copernican, translated by Stillman Drake, 2nd Edn, University of California Press, USA, foreword, p. xvii, 1967. Înapoi la text.
  23. Ref. 6, p. 493. Înapoi la text.
  24. Feingold, M., The grounds for conflict: Grienberger, Grassi, Galileo, and prosperity, in: Feingold, M., Edn, The New Science and Jesuit Science: Seventeenth century perspectives, Klewer Academic Publishers, USA, p. 139, 2003. Înapoi la text.
  25. Ref. 6, pp. 458–459. Înapoi la text.
  26. Ref. 6, p. 469. Înapoi la text.
  27. Ref. 16, pp. 125–136. Înapoi la text.
  28. Wootton, D., Galileo: Watcher of the skies, Yale University Press, UK, p. 152–153, 2010. Înapoi la text.
  29. Ref. 17, p. 452. Înapoi la text.
  30. Ref. 4, p. 97. Înapoi la text.
  31. Ref. 28, p. 220. Înapoi la text.
  32. Ref. 4, pp. 146–147. Înapoi la text.
  33. Ref. 6, p. 500. Înapoi la text.
  34. Ref. 6, p. 438. Înapoi la text.
  35. Ref. 28, p. 225. Înapoi la text.
  36. Fischer, K., Galileo Galilei, Munich, p. 126, 1983. Înapoi la text.
  37. Ref. 6, p. 503. Înapoi la text.
  38. Ref. 16, p. xii. Înapoi la text.
  39. Schirrmacher, T., The Galileo affair: history or heroic hagiography? J. Creation 14(1):91–100, April 2000; creation.com/the-galileo-affair-history-or-heroic-hagiography. Înapoi la text.
  40. Ref. 16, p. 290. Înapoi la text.