Explore
Also Available in:

În șase zile

Science and origins

Jeremy L. Walter

Jerry R. Bergman

John K.G. Kramer

Paul Giem

Henry Zuill

Jonathan D. Sarfati

Ariel A. Roth

Keith H. Wanser

Timothy G. Standish

John R. Rankin

Bob Hosken

James S. Allan

George T. Javor

Dwain L. Ford

Angela Meyer

Stephen Grocott

Andrew McIntosh

John P. Marcus

Nancy M. Darrall

John M. Cimbala

Edward A. Boudreaux

E. Theo Agard

Ker C. Thomson

John R. Baumgardner

Arthur Jones

Religion and origins

George F. Howe

A.J. Monty White

D.B. Gower

Walter J. Veith

Danny R. Faulkner

Edmond W. Holroyd

Robert H. Eckel

Jack Cuozzo

Andrew Snelling

Stephen Taylor

John Morris

Elaine Kennedy

Colin W. Mitchell

Stanley A. Mumma

Evan Jamieson

Larry Vardiman

Geoff Downes

Wayne Frair

Sid Cole

Don B. DeYoung

George S. Hawke

Kurt P. Wise

J.H. John Peet

Werner Gitt

Don Batten

In Six Days

În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Jeremy L. Walter, inginer mecanic

Dr. Walter este șeful Departamentului de Analiză și Proiectare din cadrul Diviziei Științe Energetice și Sisteme de Energie, la Laboratorul de Cercetare Aplicată (ARL) de la Universitatea de Stat din Pennsylvania. El deține o licență în inginerie mecanică, un masterat în inginerie mecanică și un doctorat în inginerie mecanică, toate de la Universitatea de Stat din Pennsylvania. A primit în 1975 o bursă prestigioasă de la National Science Foundation, pentru finanțarea studiilor postuniversitare la instituția pe care o va alege. La ARL, Dr. Walter a condus o serie de proiecte de dezvoltare a propulsiei subacvatice pentru marina Statelor Unite ale Americii. Cercetările sale implică dezvoltarea și testarea multidisciplinară a motoarelor avansate independente de aer și a sistemelor de energie termică pentru diferite vehicule autonome subacvatice.


Nu se pot înșela, nu-i așa?

În 1961, președintele John Kennedy a stabilit ca obiectiv național pentru Statele Unite aterizarea unui om pe Lună înainte de sfârșitul deceniului, iar în vara lui 1969, Neil Armstrong a făcut faimosul său „salt uriaș pentru omenire” pe solul lunar. În mijlocul unor tulburări sociale severe, știința și tehnologia păreau să ofere o insulă de stabilitate unei națiuni prinse în tensiuni interne, un război nedorit în Vietnam și înghețarea Războiului Rece. Tot ceea ce se aștepta de la tehnologie trebuie să fie „nou și îmbunătățit”, iar motorul care ne-a propulsat într-un viitor de nădejde a fost valorificarea secretelor naturii în beneficiul omului.

Acest mediu a fost incubatorul multor cariere în știință și inginerie, inclusiv cea a autorului. Educația publică a introdus științele programului spațial, dar a proclamat de fapt vârsta pământului de 4½ miliarde de ani și că viața a evoluat treptat de-a lungul a milioane de ani dintr-un organism unicelular, presupus format din întâmplare într-un ocean primordial. Elevii au fost obligați să accepte modelul evolutiv al istoriei pământului, așa cum se întâmpla pentru majoritatea oamenilor educați în acest secol. Scrierile străvechi ale Facerii au fost retrogradate ca învechite și alegorice, iar majoritatea studenților creștini au reconciliat o credință imatură în Dumnezeu și în Biblie cu o versiune întâmplătoare a interpretării „vârstei de ordinul zilelor” în cadrul relatării creației. S-a presupus că zilele Facerii reprezintă într-un fel vârstele sau etapele dezvoltării cosmice pe care oamenii de știință au început acum să le înțeleagă și să le descrie mai pe deplin în lumea noastră modernă.

Pentru oamenii de astăzi, povestea este aceeași. Autoritatea implicită a orelor de la școală se combină cu realizările tehnologice moderne pentru a valida modelele „științifice” ale originilor și marea vechime a universului. Facerea este privită ca un mit, dacă nu ca un basm, iar conceptul nostru de adevăr este limitat la cele derivate empiric și interpretate subiectiv. Dar trebuie să ne punem întrebarea fundamentală rostită de Pilat: „Ce este adevărul?” și să determinăm rolul pe care știința îl joacă în dezvoltarea generală a adevărului.

Discuția din paragrafele următoare aruncă o privire asupra naturii științei și a modului în care știința adevărată nu contrazice inscripția lui Dumnezeu pe piatră că „în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele” (Ieșirea 20:11).

Ce este știința?

Mulți oameni inteligenți sunt foarte convinși că știința a dovedit că pământul are miliarde de ani. Cum pot greși? Concepția greșită se bazează pe o neglijare a naturii de bază a „științei” și pe o dorință firească de autonomie morală. De fapt, vârsta pământului nu poate fi nici dovedită, nici respinsă de știință. Dovezile științifice pot fi compilate pentru a susține un model istoric al pământului în comparație cu altul, dar o astfel de lucrare echivalează cu un studiu de fezabilitate, nu cu o dovadă.

Știința este demersul omului pentru a căuta să descrie cu acuratețe și cantitativ natura și procesele universului nostru prin observare, emiterea ipotezelor și validare experimentală. Anumite principii axiomatice trebuie acceptate prin credință pentru ca această metodă să fie valabilă, dintre care prima este ordinea în univers. Un corolar specific al principiului ordinii este legea cauzalității sau relațiile „cauză și efect”. Această lege afirmă că o cauză poate avea multe efecte, dar niciun efect nu poate fi cantitativ mai mare sau calitativ superior cauzei sale.1 Se presupune că efectele observate au cauze datorită acestei legi și nu sunt tratate ca evenimente pur aleatoare sau întâmplătoare. Mintea curioasă va specula cu privire la cauza unui efect observat și apoi va căuta să recreeze și să testeze cauza experimental. Aceasta este esența așa-numitei metode științifice.

Rețineți, totuși, că o observație este întotdeauna o acțiune a prezentului, nu a trecutului. În plus, observatorul trebuie să recunoască faptul că observațiile sunt, într-o anumită măsură, indirecte, fiind obținute printr-un instrument care îi poate distorsiona percepția. De exemplu, ochii noștri sunt instrumente optice care primesc lumina incidentă, focalizează optic acea lumină pe retină, care la rândul său convertește imaginea într-un sistem complex de impulsuri electrice, transmise creierului de nervul optic. Dacă transmisia imaginii de la un obiect la creierul nostru este distorsionată în orice moment de-a lungul drumului, percepția noastră vizuală va fi incorectă. Unele iluzii optice sunt, de fapt, interpretate greșit în creier din cauza preconcepțiilor, fără nicio distorsiune optică sau electrică. Toate observațiile trebuie analizate și examinate în mod similar pentru a dezvolta percepții exacte. Cu cât o observație indirectă este mai îndepărtată în timp sau la distanță, cu atât este mai mare șansa unei percepții distorsionate.

Aplicând discuția de mai sus vârstei pământului, recunoaștem că nu avem nicio dovadă umană a evenimentelor observate din marea antichitate, ci mai degrabă interpretări ale observațiilor recente ale realităților prezente. Adesea stabilirea unei epoci se bazează pe observații de la o distanță foarte mare sau se dezvoltă prin mijloace indirecte obositoare. Dovezile contradictorii ipotezei sunt fie suprimate, fie ignorate din cauza ipotezelor preconcepute. Chiar și lumina care ajunge de la stele îndepărtate este o realitate prezentă, nu o observare directă a trecutului. Aceste observații au efecte pentru care au fost propuse diferite cauze ipotetice. Aceste cauze sunt uneori procese treptate care ar necesita un timp foarte lung pentru a produce starea actuală.

Cu titlu ilustrativ, luați în considerare formațiunile geologice din Marele Bazin din vestul Statelor Unite. Se spune că vastele straturi orizontale de roci sedimentare depuse hidraulic necesită perioade lungi de timp pentru a se acumula, pe baza presupunerii că rata depunerii a fost întotdeauna similară cu cea observată astăzi într-o deltă tipică de fluviu. Acest concept de uniformitate poate părea un punct de plecare rezonabil atunci când este considerat abstract, dar niciun flux stabil de fluviu nu ar putea acoperi o zonă atât de vastă; nici nu ar produce corpurile îngropate și deformate violent, găsite fosilizate în multe roci din regiune. Condițiile actuale de eroziune aplicate în mod uniform în trecut nu au putut explica formațiunile neobișnuite ale Marelui Canion, terasele de stânci și alte canioane. În schimb, procesele catastrofale observate în timpul și după erupția Muntelui Sf. Elena în Cascadele statului Washington au produs un model la scară largă al Marelui Canion într-o perioadă foarte scurtă de timp. Sedimentele au fost depuse rapid și apoi erodate brusc de aburi piroclastici, apă și fluxuri de noroi în zona de nord-vest a vârfului. Acum, pereții canionului seamănă cu alții despre care se presupune că au o vârstă îndelungată, chiar dacă se știe că sunt vechi [de câteva decenii].2

Ideea care trebuie recunoscută este că știința tratează observațiile stărilor și proceselor prezente și nu poate discuta decât despre trecutul preistoric. În exemplul formațiunilor geologice din Marele Bazin, presupunerea uniformității poate fi contrastată cu un model de activitate tectonică, vulcanică și hidraulică catastrofală care ar însoți un cataclism global precum marele Potop al Facerii. Erupția observată a Muntelui Sf. Elena a demonstrat că procesele rapide pot produce efecte care se crede că necesită perioade lungi de timp și, astfel dau credibilitate conceptului că geologia pământului nu a necesitat perioade lungi de timp pentru a se dezvolta. Multe formațiuni enigmatice nu pot fi explicate decât prin forțe cataclismice. În mod similar, alte metode de estimare a vârstei pământului sau a universului aplică presupuneri despre procese și rate care se extind în trecutul îndepărtat. Indiferent de cât de convingătoare pot apărea astfel de metode de datare, faptul rămâne construit pe presupuneri care trebuie chestionate și evaluate critic.

Toate evenimentele din trecut (chiar și trecutul recent) sunt cel mai bine reconstituite din relatarea martorilor și acumularea de dovezi coroborante. Aceasta este baza sistemului de jurisprudență. Știința poate contribui prin determinarea a ceea ce este posibil, dar nu poate reconstrui trecutul în mod infailibil. Există totuși implicații clare despre vârsta prodigioasă care poate fi obținută prin aplicarea principiilor cunoscute ale legilor științei. Vom lua în considerare acum câteva dintre dovezile coroborante pentru mărturia Creatorului.

Termodinamică, demoni și evoluție

Legea cauzalității duce în mod logic la concluzia că ființele umane (un efect care are calitățile vieții, intelectului, emoției și voinței) ar trebui să aibă o cauză care este mai mare cantitativ și calitativ superioară în viață, inteligență, emoție și voință. În ciuda unor astfel de argumente de bază, evoluția naturalistă susține că forțele naturii și trecerea timpului sunt suficiente pentru a produce ordinea și complexitatea vieții fără o astfel de cauză. Susțin legile observate ale naturii această afirmație? Ce se știe despre efectele generale ale trecerii timpului? Implicațiile științei termodinamicii au fost esențiale în convingerea acestui autor că perioadele lungi de timp nu sunt doar inutile, ci și letale pentru teoriile dezvoltării treptate și naturale a design-ului inteligent.

Aplicarea legilor termodinamicii, în special în ceea ce privește curgerea fluidelor și conversia energiei în lucru mecanic în motoarele termice, este o parte importantă a ingineriei mecanice. Cu toate acestea, legile termodinamicii (de obicei numerotate de la zero la trei) au implicații mai largi și mai filosofice, relevante pentru studiul originilor și dezvoltarea ordinii și complexității. Cele patru legi clasice pot fi derivate în mod logic din mai puține principii generale3, dar discuția în acest context va fi limitată la prima și a doua lege clasică.

Prima lege este una a conservării și implică faptul că substanța universului (materia și energia) este o constantă. A doua lege constrânge în plus stările posibile pe care un anumit sistem le poate atinge printr-un proces definit, care exclude perpetuum mobile și crearea spontană a „disponibilității” energiei. Toate procesele reale sunt dovedite a fi „ireversibile” prin implicațiile celei de-a doua legi, rezultând într-o scădere a energiei disponibile pentru a efectua procese ulterioare. Cu alte cuvinte, procesele reale duc la o creștere netă a „entropiei” universului, o proprietate definită în termodinamică ca mișcare către un echilibru stabil final în care toate procesele încetează.

Implicațiile acestor două legi sunt profunde. Prima lege afirmă în mod clar că în universul nostru nu se adaugă, în prezent, nicio materie sau energie, iar a doua lege afirmă că, având în vedere timpul infinit, universul va ajunge la echilibrul final, unde nu se mai pot produce procese. Această stare finală a fost descrisă ca o moarte termică a universului. Deoarece această condiție nu a fost încă atinsă, universul trebuie să aibă un început. Aceste concluzii sunt perfect compatibile cu afirmația biblică conform căreia toate lucrurile au fost create în șase zile, iar apoi Dumnezeu a încetat munca creației fizice (prima lege) (Fac. 2:1–2).

Mai mult, căderea lui Satana și a omului a dus la „blestemul” care este cauza pentru care pământul și cerurile se „uzează” ca o haină (Ps. 102:26) și acum „toată făptura împreună suspină și împreună are dureri” (Rom. 8:22) (a doua lege). A doua lege a termodinamicii exclude în esență dezvoltarea spontană a ecosistemului terestru sau a vieții în sine. În inginerie, știm că motoarele termice nu se dezvoltă spontan și fără un motor termic fluxul de căldură nu produce lucru mecanic. În plus, fără o sursă de lucru mecanic și o mașină frigorifică, nu va exista transport de căldură dintr-un loc rece într-unul cald. La fel, fără motorul reproducerii (cartea de rețete genetice și minunea uterului), nici măcar aspectele materiale ale omului nu ar putea fi construite prin putere brută.

Problema este mai gravă pentru imaterial, deoarece aspectele conștiente și spirituale ale omului sfidează o definiție științifică strictă, cu atât mai mult un proces natural de dezvoltare.

Modelele necesare și motoarele de reproducere nu pot fi explicate de generarea spontană, iar trecerea unor perioade lungi de timp nu poate constitui sau facilita o cauză independentă pentru dezvoltarea corpurilor umane, aptitudinilor sau abilităților. Regula istoriei nu este una a creației continue, ci una a dispariției, deoarece creaturile specifice devin incapabile să supraviețuiască decăderii ecosistemului pământului și sunt eliminate de pe planetă pentru totdeauna.

În ciuda implicațiilor celei de-a doua lege clasică, mulți evoluționiști cred că soluția la amenințarea celei de-a doua legi se găsește în termodinamica statistică. Se crede că evoluția profită de variația statistică a proprietăților moleculare și genetice și poate favoriza selectiv doar pe cele care promovează dezvoltarea unui ordin mai mare. Ne aruncăm acum atenția asupra demonului Maxwell. Deși nu este un demon literal așa cum se găsește în Biblie, acest personaj imaginar supărător a fost conceput de James Clerk Maxwell în jurul anului 1891. În experimentul său mental clasic, demonul este capabil, din punct de vedere teoretic, să învingă a doua lege prin controlul inteligent al trecerii moleculelor individuale ale gazului printr-o partiție care împarte un vas etanș și izolat. Prin deschiderea și închiderea strategică a unei uși minuscule, el ar putea măsura și selecta doar moleculele cu energie ridicată pentru trecerea într-o direcție, permițând simultan moleculelor cu energie redusă să treacă în direcția opusă. Demonul ar putea produce apoi o stare finală în care gazul cu energie ridicată a fost colectat într-o parte a vasului și gazul cu energie redusă este în rest, fără a fi adăugat energie sistemului. Potențialul de a realiza lucru mecanic a fost creat în mod inteligent sau entropia netă a scăzut numai prin valorificarea variației statistice a moleculelor individuale.

Contradicția aparentă cu cea de-a doua lege a fost rezolvată în 1929 de Szilard într-o lucrare în care arăta că procesul de detectare a nivelului de energie și de acționare a ușii ar consuma cel puțin la fel de multă energie ca cea câștigată prin trecerea unei molecule.4 Distribuția statistică a energiei între molecule nu a putut fi utilizată, chiar de un demon precoce, pentru a crea ordine și energie potențială. A doua lege este valabilă și demonul Maxwell eșuează.

În evoluția naturalistă se crede că viața a apărut ca fluxuri ridicate de energie trecute printr-o supă chimică având o compoziție fortuită. Problema este mult mai dificilă decât cea cu care se confruntă demonul Maxwell, deoarece viața necesită structuri de o complexitate incredibilă, nu doar niveluri ridicate de energie. Cele mai elementare procese ale ființelor vii sunt realizate de motoare moleculare la fel de complexe ca cele mai mari invenții ale omului. Sinteza proteinelor și replicarea ADN-ului sunt exemple minunate de funcționare interioară a vieții și este necesară o ființă mult mai capabilă decât demonul Maxwell pentru a asambla componentele necesare și pentru a începe funcționarea primei celule. Presupusele fluxuri de energie ridicată nu oferă o structură sau inteligență așa cum explozia proverbială dintr-o tipografie nu va produce un roman.

În acest moment este instructiv să considerăm că laureatul Premiului Nobel, Francis Crick, a recunoscut această dificultate și apoi a contrazis-o în timp ce contempla Viața însăși.5 A afirmat că, complexitatea vieții nu ar fi putut “apărea din întâmplare”, ci a necesitat un mecanism de replicare pentru a păstra mutațiile benefice pe măsură ce au apărut. Cu toate acestea, originea mecanismului de replicare nu este identificată niciodată ca altceva decât întâmplarea. Combinația dintre replicare și mutație devine efectiv demonul Crick care produce „capacitatea minunată a unui astfel de sistem de a se îmbunătăți”. Conștient de complexitatea aproape infinită a vieții moderne, Crick a ajuns apoi la concluzia că pământul nu era suficient de vechi la 4½ miliarde de ani pentru ca viața să evolueze treptat și complet pe această planetă. În loc să se îndrepte spre marea Cauză Primară a Bibliei, el a preferat conceptul de „panspermie dirijată”, care a plasat originea vieții cu mult timp în urmă și departe, departe, pe o altă planetă din altă galaxie.

Interesant este că, în această teorie, viața inteligentă a evoluat cu succes acolo, chiar dacă un astfel de rezultat a fost considerat prea dificil de realizat pe această planetă. Această civilizație străină a trimis apoi semințele vieții în univers, sub formă de replicatoare de ADN, la bordul unor nave sofisticate în căutarea unui loc bun pentru a relua procesul evolutiv. O astfel de rachetă pare să fi găsit pământ și iată-ne în prezent!

Observați progresul în raționamentul lui Crick: începe de la imposibil de improbabil și încheie cu o lume imaginară fantastică, îndepărtată și veche. Timpul și distanța legitimează implicit ceea ce altfel ar fi imposibil. În mod ironic, trecerea timpului este arătată de a doua lege că nu este nici aliat, nici motor al creației, ci mai degrabă un căpcăun al distrugerii și morții. Într-un angajament tenace pentru ateism, evoluția naturalistă prezintă căsătoria zeilor falși moderni ai Mamei Pământ și a Tatălui Timp drept substitut inferior pentru marele și minunatul Creator al Scripturilor. Toți am face bine să luăm în considerare cu atenție aceste implicații de bază ale atribuirii vârstei îndelungate universului și să ne dăm seama că angajamentele noastre de credință influențează foarte mult dezvoltarea conceptelor științifice. Autorii unui text de termodinamică dau o mărturie clară a concluziilor lor pe acest subiect:

În mod evident, este imposibil să oferim răspunsuri concludente la aceste întrebări numai pe baza celei de-a doua legi a termodinamicii. Cu toate acestea, autorii văd a doua lege a termodinamicii ca fiind descrierea omenească a trecutului și a lucrării continue a unui creator, care deține și răspunsul la destinul viitor al omului și al universului.6

Adevărul în derivă pe marea postmodernă

Discuția de până acum stabilește pe baza principiilor de bază că știința nu poate dovedi că universul este vechi și că vârsta prodigioasă ar fi, de fapt, mai degrabă dăunătoare decât benefică dezvoltării complexității și ordinii. Faptul rămâne, totuși, că în cărțile și revistele publicate astăzi există numeroase discuții detaliate și sofisticate despre date reale pentru ambele laturi ale problemei vârstei. Unii încearcă să stabilească o vârstă îndelungată, în timp ce alții arată că pământul, cometele și luna au vârsta mai mică de 10.000 de ani. Interpretarea acestor date observate se bazează mult pe conceptele de adevăr deținute de anchetatori, nu pe faptele în sine. Angajamentele de credință față de rațiunea umană sau de revelația biblică influențează ipotezele considerate și modul în care datele sunt acceptate sau respinse. Acest autor vede dovezile pentru un pământ tânăr ca fiind copleșitor de convingătoare, dar mulți au o credință în argumentele speciale pentru vârsta îndelungată încât dovezile pământului tânăr sunt respinse ca fiind eronate.

Lumea noastră suferă de noțiunea falsă stabilită în epoca modernă conform căreia realitatea și adevărul sunt limitate la empiric, iar cunoașterea și raționamentul omului sunt ghidul nostru suprem. Conceptul Cauzei Primare vie, volițională, personală și iubitoare este respins în mod voit, chiar dacă este complet compatibil atât cu știința, cât și cu Biblia. Nevoia unui început supranatural al universului este implicată de legile termodinamicii și este clar declarată în Scripturi. Cu toate acestea, Biblia afirmă, de asemenea, că „Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr. 11:3). Credința biblică nu poate fi o chestiune de dovadă formală, dar nici nu este un salt orb. Credința biblică este o încredere în mărturia Aceluia care este atât Creator, cât și Mântuitor. Ca și creaturi ale Lui, trebuie acceptăm umil revelația Lui pentru a-L vedea ca standardul nostru pentru adevăr.

Standardul adevărului dominant la mijlocul secolului al XX-lea a fost construit pe un obiectivism naturalist care a înlocuit teismul. Instituțiile academice au adoptat ideea că dezbaterea deschisă și obiectivă în cadrul publicațiilor arbitrate ar rafina și construi înțelegerea noastră despre adevăr, iar dezbaterea deschisă funcționează bine atât timp cât conceptele sunt observabile și testabile, iar „arbitrii” rămân cu mintea deschisă. Cu toate acestea, dacă comunitatea academică principală acceptă un concept nedovedit ca fapt și exclude gândirea alternativă prin decret, atunci potențialul de eroare care trebuie păstrat și promovat sistematic este instituționalizat. În opinia autorului, o astfel de eroare nefericită s-a stabilit ferm în cosmogoniile populare ale geologiei, astronomiei și biologiei, așa cum este ilustrat în discuția noastră despre natura științei și legile termodinamicii.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, viziunea modernă a adevărului asupra lumii bazată pe empirismul obiectiv științific a alunecat într-o mare agitată de subiectivitate. Ateismul viziunii lumii naturaliste a interzis existența unei ființe supreme, omnisciente și a condus destul de logic la concluzia că niciun om nu poate cunoaște adevărul absolut. Singurul absolut rămas este că nu există absolut și suntem sfătuiți să acceptăm toate punctele de vedere ca și concepte valide ale adevărului. Această perspectivă nouă este așa-numita viziune asupra lumii postmoderne și strămoșul pluralismului și toleranței populare susținut astăzi. Întrebarea cinică a lui Pilat „Ce este adevărul?” are acum ecouri în întreaga lume, deoarece oamenii nu au nici o ancoră care să le spună ce este adevărul.

Cu toate acestea, dacă există un Dumnezeu Atotputernic Creator, creația Sa are valoarea și scopul bazate pe propriul Său sfat și voință, iar creaturile Sale ar avea o valoare și un interes special pentru El. Atotștiința Sa garantează design-ul și cunoștințele perfecte, iar El ar putea oferi un standard pentru tot ceea ce este adevărat. Ca ființă iubitoare și personală, este rezonabil ca El să dorească părtășia noastră și să aleagă să ne dezvăluie scopurile Sale. Biblia pretinde că este revelația Sa specială și învață exact acele adevăruri despre Dumnezeu. Mulți au găsit Scripturile ca fiind lucrarea minunată a Aceluia care ar putea prezice viitorul, transforma inima și care a dezvăluit cu dragoste cele două mari lucrări ale sale de creație și răscumpărare. Revelația dată de Cel iubitor care știe toate lucrurile ar fi în mod logic atât veridică, cât și comunicată clar.

Aici se găsește punctul hotărâtor. Ce spun Scripturile? În sensul cel mai evident al limbajului, Scripturile învață în Facere că universul nostru a fost creat complet funcțional în șase zile de 24 de ore. Prin credință, aceste cuvinte reprezintă mărturia Creatorului Însuși, care a făcut toate lucrurile perfect în funcție de propria Sa alegere. Principiile și observațiile adevăratei științe nu contrazic o interpretare literală a Facerii 1, dar oferă, de fapt, sprijin pentru crearea tuturor lucrurilor în șase zile!

Referințe și note

  1. Henry M. Morris, The Biblical Basis for Modern Science, Baker Book House, Grand Rapids, MI, p. 36–37, 1984. Înapoi la text.
  2. Steven A. Austin, Mount St. Helens and Catastrophism, Impact, Articol Nr. 157, Institute for Creation Research, El Cajon, CA, Iulie 1986.
    Steven A. Austin, Mount St. Helens, Explosive Evidence for Catastrophe, film documentar, Institute for Creation Research, El Cajon, CA, 1989. Înapoi la text.
  3. George N. Hatsopoulos și Joseph H. Keenan, Principles of General Thermodynamics, John Wiley and Sons, Inc., New York, p. 368, 1965. Înapoi la text.
  4. Ibid., p. xxxviii. Înapoi la text.
  5. Francis Crick, Life Itself, Its Origin and Nature, Simon and Schuster, New York, p. 52&8211;55, 1981. Înapoi la text.
  6. Gordon J. Van Wylen și Richard E Sonntag, Fundamentals of Classical Thermodynamics, Ediția a 2-a, Versiunea SI, John Wiley and Sons, Inc., New York, p. 243, 1978. Înapoi la text.

Alte lecturi