First published:
Creation
27(1):42–45
December 2004

Browse this issue

Subscribe to Creation magazine

Suflare de viaţă

Darul lui Dumnezeu pentru toate făpturile

de David Demick

Unul din cele mai cunoscute versete din Biblie este Genesa 2:7: „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Versetul acesta stabileşte un tipar pentru restul Bibliei, unde termenul suflare este echivalent cu viaţa însăşi. De fapt, referirile la „suflare” sau „a sufla”, „a respira”, sunt frecvente în Biblie, făcând trimitere la Dumnezeu ca dătător de suflare (viaţă) omului şi animalelor.

Sistemul respirator are multe trăsături distinctive, demonstrând, în toată măreţia, providenţa lui Dumnezeu. De asemenea, actul respiraţiei ilustrează vulnerabilitatea noastră umană şi dependenţa totală de Dumnezeu.

Un experiment uşor prin care putem dovedi aceasta este încercarea de a ne ţine respiraţia. Pentru cei mai mulţi dintre noi, nevoia de aer devine imperativă în mai puţin de un minut, iar în câteva minute am putea muri, dacă am fi complet privaţi de aer. Prin urmare, aparatul respirator este unul din sistemele noastre vitale - absolut necesar pentru ca să ne susţină clipă de clipă. Cum funcţionează?

Despre plămâni Ştiaţi că … de Jerry Moore M.D plămânii voştri au în jur de 800 de milioane de saci alveolari? (A se vedea textul principal)? inima voastră are nevoie de numai o secundă şi jumătate ca să pompeze sânge pe o porţiune de plămân având cam jumătate din mărimea unui teren de tenis şi apoi să-l trimită din nou în circulaţie? Acest lucru se întâmplă de aproximativ 100 000 de ori pe zi, în mod complet automat. cantitatea de sânge care circulă zilnic prin plămânii voştri este de aproximativ 8 tone? Într-o viaţă de om aceasta înseamnă în medie de două ori greutatea unui avion gigantic. Dar: procesul de respirare în linişte ia doar 3–5% din consumul de energie a corpului. pentru ca să asigure o respiraţie liniştită, fără icnete, impulsul nervos de bază care controlează acest lucru este un semnal „rampă” care începe slab şi creşte constant timp de două secunde, apoi se opreşte trei secunde. Uss Nimitz Aircraft Carrier Lungimea totală: 332.85 m (1,092 picioare) Deplasament: aprox. 98,556.67 tone britanice (97,000 toneamericane) încărcătură completă Aparate de zbor: 85 Cost: aprox. 4.5 billion USD Sursa de putere: două reactoare nucleare, patru arbori Data desfăşurării: 3 mai 1975

Proiectat să respire

La oameni, respiraţia începe cu nasul. Căile nazale sunt mai mult decât o sursă de disconfort atunci când se instalează sezonul răcelilor şi al gripei. Ele reprezintă un sistem foarte avansat de aer condiţionat şi de purificare. Nările filtrează o bună parte a particulelor de praf şi a sporilor microbieni, canalizând aerul care intră spre mucoasa ce căptuşeşte cavitatea nazală. Celulele acestei membrane secretă un mucus lipicios care aspiră toate impurităţile. De asemenea, căile nazale asigură încălzirea aerului şi umidificarea lui printr-o rezervă bogată de sânge care se află în spatele mucoasei. (Aceasta este cauza pentru care o sângerare a nasului poate fi uşor provocată.) Cantitatea de sânge acţionează şi ca agent de curăţare chimică a aerului, oferind structurii nasului trăsături asemănătoare cu instrumentele moderne, nepoulante, de curăţare a aerului.

„În termeni tehnici, se poate spune că nasul funcţionează precum un turn epurator înzestrat cu fluid [de curăţare] proaspăt aflat la nivele succesive. La un contact de o fracţiune de secundă cu membrana, aerul inspirat este, în mod eficient, curăţat de ozon, dioxid de sulf şi alţi compuşi poluanţi, solubili în apă; această curăţare este mul mai eficientă decât dacă aerul ar fi purificat de către orofaringe (respiraţia cu ajutorul gurii).”¹

După ce a fost curăţit şi încălzit, aerul ajunge în trahee. De aici, ajunge în două ramuri - bronhiile principale - unde are loc o curăţare ulterioară prin îndepărtarea particulelor mai mici. Acestea se ramifică progresiv în bronhii mai mici, cele mai mici purtând numele de bronhiole.² Mucoasa care căptuşeşte bronhiile are celule cu cili, mici perişori ca nişte bice care se leagănă în mod direcţional. Aceste vălurele pot chiar împinge un strat de mucus înspre gât unde acesta şi particulele din el pot fi înghiţite. Acest sistem de curăţare a aerului se numeşte (în mod adecvat) „mucociliary escalator” (evacuator de mucoasă).

Fiecare bronhiolă are la capăt un sac de aer micuţ numit alveolă, iar înainte de alveole, celulele care le căptuşesc se schimbă. În loc să producă mucus, ele conţin enzime care îl dizolvă şi, prin urmare, cele mai mici celule sunt ferite să fie acoperite de mucusul protector.

Fiecare alveolă are forma unei camere mici cu pereţi subţiri şi o intrare venind dinspre bronhiole.³ În interiorul pereţilor (la fel ca în cazul ţevilor de apă în pereţii unei case) se află vase de sânge sau vase capilare. Pereţii sunt ultra-subţiri şi căptuşiţi cu aceste capilare, aşa încât pot avea loc schimburi de gaze prin simpla difuzare. Sângele „uzat” care ajunge în plămâni (prin venele corpului via inimă) are un surplus de dioxid de carbon care este schimbat cu oxigen prin intermediul alveolelor. Sângele oxigenat se întoarce la inimă pentru ca să circule apoi în tot restul corpului. La rândul lui, oxigenul înnoit favorizează reacţiile metabolice care dau celulelor noastre energie (şi viaţă).

Celulele specializate ale alveolelor sunt fascinante. Celulele care le căptuşesc se întind ca nişte clătite pentru ca să facă pereţii alveolari cât mai subţiri posibil. În colţurile „camerelor” alveolare există celule care secretă o substanţă de consistenţa săpunului, numită surfactant,⁴ care ajută ca alveolele umede să nu fie distruse de tensiunea suprafeţei de apă. De asemenea, mai există şi celule de sânge de pază numite macrofage (ceea ce înseamnă „mari mâncători”). Aceste celule de apărare se întâlnesc în multe ţesuturi, dar cele din plămâni sunt superspecializate.⁵ La fel ca celulele alveolare, şi ele sunt netede, dar, spre deosebire de primele, ele sunt şi mobile. Ele se împrăştie în pereţii alveolari precum peştii subţiri de pe fundul oceanului, înghiţind orice particulă contaminantă care a scăpat „instrumentelor” de purificare a aerului menţionate mai sus. Când sunt „pline”, ajung la sistemul evacuator (mucociliary escalator) pentru ca să fie reciclate şi înlocuite. Dacă celulele macrofage sunt copleşite de o invazie infecţioasă, atunci globulele albe ale sângelui migrează înspre alveole pentru ca să le ajute. O infecţie întinsă a plămânului se numeşte pneumonie.

Toxinele care distrug

De ce aşa mare accent pus pe procesul de curăţare a aerului în sistemul respirator? Un motiv ar fi că mediul cald şi umed al alveolelor ar constitui spaţiul ideal de dezvoltare a microbilor, iar aerul este plin de microbi şi de sporii lor. Fără sistemele noastre interne de curăţare a aerului, toţi am muri de pneumonie în câteva zile. Un alt motiv ar fi acela că plămânii s-ar umple cu praful inhalat. În cele din urmă, inhalanţii toxici trebuie să fie eliminaţi înainte de a opri funcţionarea delicatelor celule alveolare.

Distrugerea plămânilor şi moartea cauzată de fumat reprezintă un bun exemplu pentru problemele în discuţie. În ciuda mecanismelor de curăţare, o parte din fum, praf şi toxine vor ajunge în alveole. Uneori, plămânii şi căile respiratorii vor putea, să combată efectele pagubelor produse de fumat, ani la rândul. Totuşi, în timp, vor exista nişte efecte ale distrugerii continue a plămânilor care, treptat, se vor amplifica. Ele pot duce la deces prematur.⁶

În general, plămânii umani pot să lupte cu boala o bună bucată de vreme datorită bogatei rezerve funcţionale construite în ei. Studiile arată că oamenii trebuie să piardă, în medie, cam trei sferturi din ţesutul pulmonar înainte de a dezvolta dificultăţi respiratorii severe.⁷

Acest grad înalt de rezervă funcţională se găseşte şi în alte organe umane. (De exemplu, ne putem descurca şi cu un singur rinichi.) Rămânând credincioşi Providenţei, putem vedea în toate aceste lucruri un Dumnezeu bun şi generos.

Indică sistemul respirator vreun semn de evoluţie? Nu, deloc. Evoluţioniştii nu pot explica diferenţe marcante privitor la felul în care e construit aparatul respirator la vertebrate.⁸ Mai mult, mutaţiile nu s-au dovedit a aduce vreun beneficiu sistemului. (A se vedea panoul de jos.)

Actul respiraţiei face şi el parte dintr-un design mult mai elaborat - întregul echilibru al vieţii pe Pământ. Oamenii şi animalele trebuie să consume oxigen ca să trăiască, eliberând, în schimb, dioxid de carbon. Plantele, însă, procedează exact invers. Consumă dioxidul de carbon şi eliberează oxigen. Acest lucru duce la un echilibru atmosferic mereu înnoit, aşa încât oxigenul de care noi avem nevoie nu se epuizează niciodată. În plus, beneficiem şi de un mediu plăcut de verdeaţă, flori şi hrană.

Ar putea exista un motiv mai important pentru care Dumnezeu a creat trupurile noastre aşa încât să putem respira? Răsuflarea apare în Biblie ca un puternic simbol al prezenţei lui Dumnezeu dătătoare de viaţă. La fel ca Dumnezeu Însuşi, aerul pe care îl respirăm este invizibil, inodor şi fără gust - nu poate fi perceput decât dacă se mişcă. De obicei e ca o apă liniştită, dar poate fi şi un rezervor de puteri nebănuite. Aerul e un ocean masiv - invizibil, dar absolut necesar pentru viaţa noastră, pentru că, fără el, murim pe loc. E cât se poate de rezonabil să remarcăm faptul că un motiv pentru care Dumnezeu a creat aerul - şi respiraţia - a fost acela de a ne arăta, în mod grafic, cât de mare şi imediată este nevoia noastră de El.

Misticii orientali studiază tehnici de meditaţie în care respiraţia joacă un rol important în controlarea funcţiilor corpului şi dobândirea păcii interioare. Şi creştinii pot beneficia din „studierea” respiraţiei, dar într-un mod diferit. Ei trebuie să recunoască faptul că suflarea de viaţă este un dar de la Dumnezeu şi o metaforă biblică puternică folosită ca să desemneze Prezenţa Lui.

Chiar şi atunci când realizăm un studiu ştiinţific, cunoaşterea pe care o dobândim trebuie să ducă la recunoştinţă permanentă, aşa încât să ne putem alătura psalmistului care Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu „tot ce are suflare” (Psalmul 150:6).

Suflare, duh şi viaţă

Genesa 1:2 ne spune că „Duhul (în ebraică ruach) lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor”. Ruach mai poate însemna şi „respiraţie, aer sau vânt”. În Iov 38 avem imaginea lui Dumnezeu care îi vorbeşte lui Iov dintr-un „vârtej”.

Ideea este întâlnită şi în descoperirea lui Ezechiel (Ezechiel 37:5) referitoare la oasele uscate, unde Dumnezeu spune: „Iată că voi face să intre în voi un duh, şi veţi învia!” În Noul Testament, cuvântul „duh” este traducerea termenului grec pneuma, cu aceeaşi serie de înţelesuri precum corespondentul ebraic. În Ioan 20:22, când Isus cel înviat li se arată ucenicilor, Ioan relatează un eveniment remarcabil: „A suflat peste ei, şi le-a zis: «Luaţi Duh Sfânt!» Acest lucru ne aminteşte de Cel care a suflat pentru prima dată în nările omului suflare de viaţă.

Erori pulmonare fericite?

Un mare număr de greşeli (genetice) moştenite - ex. mutaţiile - afectează funcţia respiratorie, toate fiind dăunătoare. Nici una nu s-a dovedit utilă în relaţie cu sistemul respirator.

De exemplu, boala genetică numită fibroză chistică trimite la mutaţiile unei singure gene ce reface membrana celulară prin electrochimie. S-au găsit sute de mutaţii ale acestei singure gene, fără ca vreuna dintre ele să fie benefică.¹ Totodată, o formă a misterioasei boli pulmonare numite „pneumonie interstiţială” a dus recent la mutaţiile unei gene ce reglează producţia de surfactant în celulele alveolare.²

Mutaţiile ce afectează cilii respiratori lasă căile respiratorii vulnerabile la infecţii cronice severe. Din nou, s-a descoperit o largă varietate de mutaţii ce afectează cilii, fără ca vreuna dintre ele să fie benefică. Sistemul respirator se arată a fi foarte complex³- toate schimbările introduse la întâmplare mai degrabă îi diminuează decât îi sporesc eficienţa. Respiraţia e un martor puternic al unui design inteligent.

Referinţe

1. Cotran, R.S. et al., Robbins Pathologic basis of disease, 5^th edition, W.B. Saunders Company, Philadelphia, USA, 1994, pp.451–454.
2. Nogee, L.M. et al., A mutation in the surfactant protein C gene associated with familial interstitial lung disease, (O mutaţie în gena proteică C asociată cu o boală de plămâni interstiţială) înNew England Journal of Medicine 344(8), 2001, pp. 573–579.
3. Stryer, L., Biochemistry, W.H. Freeman and company, 3^rd edition, New York, USA, 1988, p. 943.

Referinţe şi note

1. Weis, L., Histology, Cell and Tissue Biology, Elsevier Science Publishing Co. Inc., 5^th edition, New York, USA, 1983, p. 791. Enter.
2. Cele mai mici, care transportă aerul fără să-l schimbe, se numesc bronhiole terminale. Enter.
3. Numit şi canal alveolar. Enter.
4. În alte contexte, termenul „surfactant” poate fi folosit (ca adjectiv) cu referire la proprietatea de a reduce tensiunea suprafeţei sau (ca substantiv) la un întreg grup de substanţe care au această proprietate. De exemplu, săpunul este un „surfactant” pentru că are proprietăţi „surfactante”. Dar medicii îl folosesc pentru ca să descrie în special substanţa care se găseşte în plămânul uman. Enter.
5. Ref. 1, pp. 836–843. Enter.
6. De asemenea, smogul industrial şi substanţele poluante au un efect negativ asupra plămânilor şi asupra mediului, iar creştinii ar trebui să fie preocupaţi de administrarea mediului şi de problemele de sănătate implicate. Enter.
7. Guyton, A.C., Textbook of Medical Physiology, 8^th edition, W.B. Saunders Company, Philadelphia, USA, 1991, pp. 427–428. Enter.
8. Denton, M., Evolution: A Theory in Crisis, Adler and Adler, Maryland, USA, 1985, pp. 210–213. Enter.

They say the Bible has been proven wrong by science. Whoever said that hasn’t been to creation.com. Please give so we can give … information that leads people to Christ our Savior.