Invierea si Genesa

Wikipedia.org

de Lita Sanders

De Pasti, crestinii din toata lumea sarbatoresc invierea “marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13), fiind cea mai importanta sarbatoare din calendarul crestin. Doctrina invierii lui Isus Hristos este una dintre cele mai importante doctrine din crestinism; fara inviere, noi nu am avea nadejdea ca putem fi salvati de pacate (1 Corinteni 15:12–18).

Cultura pagana a primului secol nu accepta invierea nici macar ca si posibilitate, iar necrestinii din ziua de azi sunt la fel de impotrivitori la aceasta idee, venind chiar si cu teorii ridicole conform carora Isus nu era mort cand a fost pus in mormant, pentru a explica aparitia Lui cu trei zile mai tarziu. Sau ei mai sustin ca aparitia Sa a fost una spirituala; ceea ce inseamna ca aparitia Sa a fost o halucinatie sau o viziune, dar cu siguranta nu o manifestare fizica.

Dar oamenii antici foloseau un limbaj specific pentru a vorbi de duhuri si naluci, si cu adevarat, varianta asta s-ar fi potrivit mult mai bine oamenilor din cultura greco-romana. Dar cand ei spun ca Isus a fost inviat, ei inteleg exact faptul ca El a fost readus la viata intr-un trup fizic.

Invierea lui Isus ca si eveniment istoric

Cand facem referire la invierea lui Isus ca la un eveniment istoric, trebuie sa definim “istoric” deoarece carturarii necredinciosi folosesc definitii diferite pentru “istoric” pentru a considera invierea lui Hristos neistorica. Asadar trebuie sa exploram diferitele intelesuri ale termenului “istoric” pentru a determina la ce sens ne referim atunci cand vorbim de invierea lui Hristos ca si eveniment istoric.¹

Cea mai simpla definitie a “evenimentului istoric” este ceva ce s-a intamplat, fie ca este, fie ca nu este important pentru istoria lumii, fie ca exista, fie ca nu exista o inregistrare sau martori ai lui. Asadar prin aceasta definitie, tot ceea ce se intampla este istoric. Invierea lui Isus este, asadar, istorica in acest sens. Un cercetator al Noului Testament—N.T. Wright—numeste aceasta definitie “istoria ca si eveniment”.¹ O alta definitie este: “istoria ca si eveniment semnificativ”; cu greu cineva care crede ca invierea lui Hristos este istorica conform primei definitii va argumenta cu privire la cea de-a doua defintie.

Ceea ce se contesta de cele mai multe ori este daca invierea lui Isus este istorica in sensul unui eveniment care poate fi dovedit. Scepticii care nu cred in relatarile cu privire la inviere argumenteaza uneori prin faptul ca tot ceea ce avem sunt relatarile din Evanghelii care au fost scrise cu zeci de ani mai tarziu si ca acestea nu descriu momentul real al invierii. Ei mai argumenteaza prin faptul ca in timpul zecilor de ani scursi de la inviere, mitologia a venit la putere asa ca ei au explicat lipsa trupului lui Isus printr-o inviere. Dar acest punct de vedere este eronat in mai multe puncte.

Cele mai vechi dovezi

In primul rand, relatarile din Evanghelii nu sunt singurele si nici cele mai vechi dovezi scrise pe care le avem despre invierea lui Hristos. Aceasta onoare revine cartii 1 Tesaloniceni; una dintre cele mai vechi dintre scrisorile lui Pavel, care va fii examinata mai jos, a fost scrisa in jurul anului 50 d.Hr.² Asadar avem dovada conform careia cu aproximativ doua decenii dupa moartea lui Hristos, a existat un grup de oameni care insista ca Isus a inviat din morti si si-au construit o parte din teologia lor pe acest fapt, lucru care nu a avut loc peste noapte. Dar relatarile din Evanghelii, desi au fost scrise cu cateva decenii dupa ce evenimentele pe care le descriu au avut loc (30–33 d.Hr.), fac apel la traditia orala timpurie, care pare remarcabil de nealterata de “teologizarea” autorilor.

Relatarile din Evanghelii

Relatarile despre inviere din cele patru Evanghelii canonice (scrise in jurul anilor 55–85 d.Hr.³) sunt deseori criticate ca fiind contradictorii, dar multe dintre asa-zisele contradictii nu sunt mai mult decat ce ne-am astepta de la oricare relatari diferite despre un anumit eveniment, relatari care sunt scrise la cateva decenii dupa ce a avut loc acel eveniment. Aceste asa-zise contradictii includ lucruri cum ar fi: cine alcatuia grupul de femei care a mers la mormant, la mormant a fost doar un inger sau au fost doi ingeri, s.a.m.d. majoritatea dintre acestea nici macar nu sunt contradictorii, dar criticii in mod evident nu au o intelegere logica, din moment ce acestea nu se exclud reciproc; de exemplu, una din relatari mentioneaza doar ingerul care a vorbit, in timp ce alta relatare mentioneaza amandoi ingerii. Contradictie ar fi fost daca una din relatari ar mentiona doar un inger.

Este logic ca barbatii care au scris aceste relatari sa isi aminteasca detalii diferite, chiar si detalii aparent contradictorii, atunci cand au repovestit evenimentul. Ceea ce nu are sens este sa spui ca din moment ce autorii vorbesc despre diferite femei care au mers la mormant, in mod evident invierea nu a avut loc, acesta fiind cazul si celorlalte asa-zise contradictii.⁴

Biserica primara

Una dintre cele mai puternice dovezi care sustine natura istorica a invierii este intrucatva indirecta, fiind necesara pentru a explica o serie de evenimente istorice, care nu au absolut nici un sens decat daca invierea a avut intr-adevar loc. In primul rand, ucenicii lui Isus au trecut de la a se ascunde intr-o camera (se pare totusi ca Petru se reintorsese la pescuit), temandu-se pentru vietile lor, la a proclama pe strazi, la putin mai mult de o luna ca Isus era Mesia cel asteptat si ca a inviat din morti. Zece dintre apostoli au fost martirizati in diferite moduri; doar Ioan a murit de batranete, iar crestinii au indurat multe perioade de persecutie, atat la nivel local cat si la nivel statal. Cineva ar putea spune ca multi crestini au fost inselati, dar sa spui ca apostolii ar fi murit pentru ceva ce ei stiau ca este o minciuna intrece orice credulitate.⁵

Faptul ca ei pretindeau ca Isus a inviat era aproape cel mai putin probabil mod pentru un evreu din secolul 1 sa explice mormantul gol. Evreii din primul secol aveau diferite crezuri cu privire la viata de dupa moarte, de la saducheii care nu credeau deloc in inviere la Fariseii care credeau in inviere (dar chiar si printre ei erau mai multe opinii cu privire la faptul daca cei pacatosi vor fi inviati). Dar nici un tip de iudei nu credeau ca o persoana va invia inaintea celorlati; tocmai de aceea e posibil ca ucenicii sa nu fi avut nici cea mai mica idee cu privire la ce le vorbea Isus cand acesta a prezis moartea si invierea Sa; credinta ca invierea era ceva ce avea sa aibe loc dintr-o data la sfarsitul veacului, fie ca vor invia toti sau doar cei drepti, a facut de neinteles cuvintele Lui pana ce ei au fost martorii Invierii.

Implicatiile invierii lui Hristos pentru urmasii Sai

Exista dovezi conform carora, aproape de la inceputul miscarii crestine, invierea lui Hristos a fost folosita pentru a explica ceea ce vor experimenta credinciosii la Inviere. De fapt, un lucru care evidentiaza ca relatarile din Evanghelii fac apel la traditia orala timpurie, care nu a fost modificata de autorii evangheliilor, este tocmai lipsa evidenta a unei asemenea extrapolari a invierii lui Hristos asupra invierii noastre.⁶ In 1 Tesaloniceni 1:10, Pavel il numeste pe Isus “Fiul [lui Dumnezeu] din cer, care L-a inviat din morti”. Pavel nu mai face apel la inviere pana spre sfarsitul epistolei in capitolul 4:13–18, dar acest scurt pasaj este foarte important pentru reconsolidarea credintei primilor crestini in inviere, deoarece acest pasaj reprezinta cel mai vechi exemplu de teologie a invierii: “Căci, dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Isus, pe cei ce au adormit în El.” Astfel invierea lui Isus Hristos devine baza pentru invierea crestinilor atunci cand El va reveni. In Filipeni 3:20–21, gasim o afirmatie foarte explicita care spune ca trupul nostru inviat va fi ca al lui Isus.

Hristos—cel dintai rod al invierii si ultimul Adam

Cele mai importante progrese ale teologiei lui Pavel cu privire la invierea credinciosilor sunt afirmatile sale din 1 Corinteni 15 si Romani 5:12–21 (scrise in jurul anilor 53–54 d.Hr.⁷ si respectiv 57–58 d. Hr.⁸). In prima dintre ele aflam pentru prima data motivul pentru care crestinii se pot astepta sa fie inviati din cauza invierii lui Isus; Isus este “cel dintai rod” al invierii, o garantie ca cei care sunt in El vor fi de asemenea inviati atunci cand Isus se intoarce (1 Corinteni 15:23).

Pavel face o deosebire clara intre pacatul primului om, Adam, si Ultimul Adam, Hristos. Pacatul lui Adam ne face pe toti pacatosi prin natura noastra, dar jertfa lui Isus face ca pacatul nostru sa fie imputat (creditat) lui Hristos (Isaia 53:6), iar viata lui perfecta face ca neprihanirea Sa sa treaca asupra celor care cred in El (2 Corinteni 5:21). Acest lucru este greu de inteles de catre occidentalii din ziua de azi, deoarece cultura occidentala este foarte individualista. Dar in vremurile Noului Testament, si chiar si in multe culturi din ziua de azi, se gandeste in termeni colectivi, asa ca acest lucru este usor de inteles. Aceasta inseamna ca ceea ce face o persoana afecteaza neaparat intreaga colectivitate; si mai ales actiunile conducatorului unui anumit grup. Iar daca pedeapsa in masa nu este “corecta”, orice ar inseamna acest lucru intr-un cadru ateu, atunci la fel sta treaba si cu izbavirea in masa.

Pavel aduce in principal argumentul ca exista doi “capi” ai celor doua tipuri de umanitate: Adam si Hristos.⁹ Toti oamenii sunt fie sub conducerea unuia fie a celuilalt, iar faptele unuia din “capi” determina atitudinea lor in fata lui Dumnezeu:

“Pavel insista asupra faptului ca oamenii au fost “facuti” pacatosi prin fapta lui Adam de neascultare la fel cum ai au fost “facuti” cu adevarat neprihaniti prin ascultarea lui Hristos… Sa fii neprihanit nu inseamna sa fii drept din punct de vedere moral, ci inseamna sa fii considerat achitat, liber de toate acuzatile, la judecata finala. Prin ascultarea lui Hristos, oamenii au devenit cu adevarat neprihaniti; dar “neprihanirea” in sine este un termen legal, nu moral in acest context.”¹⁰

Putem spune despre Adam ca a fost cel dintai rod al mortii; prima propozitie din istorie care denota o pedeapsa capitala (Genesa 3:19) ne arata ca toti cei care sunt sub Adam vor muri. Pavel il numeste pe Isus “ultimul Adam” deoarece relatia umanitatii cu Adam este singura care se aseamana de departe cu relatia dintre crestini si Hristos. Chiar si asa, in cele mai multe cazuri Pavel vorbeste despre cei doi ca si contraste; singura asemanare despre care vorbeste Pavel este ca amandoi au fost capi ai umanitatii, iar faptele lor au avut consecinte pe termen lung pentru cei care au fost sub ei.¹¹ Aceasta asemanare reprezinta fundamentul pentru diferentele pe care le evidentiaza.¹²

Sunt cateva puncte importante de contrast despre care vorbeste Pavel in cele doua pasaje cheie:

1. Efectele pacatului lui Adam sunt universale; ascultarea lui Hristos si jertfa Sa au valoare doar pentru cei care cred (adica “cei ce primesc”—Romani 5:17).
2. Fapta lui Hristos este in sine infinit mai buna decat fapta lui Adam, si la fel si rezultatele acestei fapte. Neascultarea lui Adam a avut loc atunci cand oamenii erau “neutrii” din punct de vedere moral, transformandu-i in rai din punct de vedere moral, iar rezultatul a fost moarte din punct de vedere fizic si instrainare de Dumnezeu a fiecarui descendent al lui. Viata lui Hristos traita in ascultare si in sacrificiu de sine, pe de alta parte, a avut loc pe cand noi eram rai din punct de vedere moral si rezultatul este ca ne face “buni” (Romani 5:16).
3. Hristos Insusi este infinit mai bun decat a fost Adam, chiar inainte de Cadere, pentru ca in timp ce Adam a prmit viata ca un dar de la Dumnezeu, Hristos are puterea si autoritatea de a aduce pe cei ce cred la o viata noua (1 Corinteni 15:45).¹³

Primul om, Adam: o figura istorica

Comparatia dintre Adam si Hristos este absolut esentiala pentru argumentarea facuta de Pavel, si pentru teologia sa despre inviere in general. Aceasta inseamna ca si Adam si Hristos sunt figuri istorice care au avut un rol de conducere in randul oamenilor si ale caror fapte au avut consecinte pe termen lung pentru cei care i-au urmat.

Mai precis, este nevoie ca Adam sa fie stramosul in sens literal al oamenilor, al carui pacat a cauzat intr-adevar intrarea mortii in lume si instrainarea umanitatii de Dumnezeu, la fel cum Hristos este o figura istorica a carui viata traita in ascultare de Dumnezeu si a carui moarte jertfitoare ne impaca cu Dumnezeu si plateste plata pacatului intr-un mod in care nimeni nu poate sa o faca.

Unii spun ca nu e neaparat nevoie ca Adam sa fie o figura istorica. C.K. Barrett este foarte specific in aceasta privinta:

“Pacatul si moartea, pe care Pavel le urmareste pana la Adam, sunt o descriere a umanitatii asa cum este ea in mod empiric. Din acest motiv istoricitatea lui Adam nu este importanta. Este imposibil sa tragem concluzia paralela ca istoricitatea lui Hristos este de asemenea neimportanta. Importanta lui Hristos este aceea de intrerupere a unui ciclu istoric de pacat si moarte. Pacatul si moartea (pentru a schimba metafora) sunt pe campul de bataie, iar daca se vrea ca acestea sa fie indepartate este nevoie sa apara forte noi care sa schimbe soarta bataliei, iar acest lucru se poate realiza printr-un eveniment nou. Din cate stia Pavel, acest eveniment se intamplase recent, iar caracterul sau de eveniment istoric nu a lasat loc de indoiala sau punerea unor probleme in mintea sa. Aceasta observatie nu este intentionata sa apere statutul de documente istorice al naratiunilor din Evanghelii; ele sunt foarte deschise chestionarilor si se pot apara singure. Dar din moment ce “Al doilea Adam” si “omul din cer” sunt figuri mitologice, mitul a fost istoricizat de catre Pavel, iar acest lucru a fost facut nu doar pentru ca Pavel a fost constient de faptul ca Isus a fost o persoana istorica, ci si pentru ca avea nevoie de o persoana istorica pentru a aduce un argument teologic.”¹⁴

Dar acest argument cade deoarece pentru a-l sustine este nevoie ca pacatosenia si efemeritatea sa reprezinte starea originala a umanitatii. Dar adevarul este ca pacatul si moartea au intrat ca niste intruse in istoria umanitatii atunci cand Adam nu a ascultat porunca lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care a fost nevoie de ascultarea lui Hristos si de moartea Sa jertfitoare pentru a rasturna domnia pacatului si a mortii¹⁵. Daca e nevoie ca Isus sa fie o persoana istorica, atunci acest lucru e valabil si in cazul lui Adam. Istoricitatea persoanei lui Isus si sacrificiul Lui inseamna ca noi vom fi liberi de pacat si de moarte prin inviere. Dar daca Adam nu a fost o figura istorica, noi nu putem explica de ce lumea se afla de la inceput sub conducerea pacatului si a mortii. Daca moartea a facut parte dintotdeauna din lumea creata, parte din ceea ce Dumnezeu a numit “foarte bun”, atunci nu se poate ca moartea sa fie numita “ultimul dusman”. Chiar si Barrett trebuie sa admita ca Pavel il trateaza pe Adam ca o figura istorica.¹⁶

Concluzia: fara un Adam si o Cadere istorica evangheliile nu ar avea radacini

Asa cum CMI a afirmat si cu alta ocazie, este posibil sa fii crestin dar sa nu crezi ca primele capitole din Genesa se refera la niste evenimente istorice. Totusi acesti crestini au o baza instabila si nu vor rezista atacurilor si ironiilor venite din partea scepticilor, ateilor, liderilor religiosi liberali, colegilor de facultate, colegilor de munca, etc. Si acest lucru din cauza ca tocmai acele cateva capitole reprezinta scena pentru ceea ce va veni, atat in Vechiul Testament cat si in Noul Testament. Genesa este fundatia pentru Evanghelii; fara aceasta noi nu avem explicatie pentru originea tuturor lucrurilor pe care Hristos a venit sa le remedieze (vezi de asemenea Biblical creation impedes evangelism?). Cand sarbatorim Pastele, noi sarbatorim de fapt ivirea zorilor a ceea ce poate fi numit in sens literal “noua omenire” sub Isus Hristos, dar daca firea noastra pacatoasa nu iese de sub domnia pacatoasa a primului Adam, atunci noi nu putem fi facuti neprihaniti sub conducerea Ultimului Adam, Isus Hristos. Cei doi, in mod logic, stau impreuna sau cad impreuna, dupa cum si Pavel si-a dat seama.