Zborul complex din aeronautica avansată:

designul apodidelor și al avioanelor de vânătoare

de Jonathan Sarfati
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Aeronautica păsărilor a fascinat observatorii de păsări de la început. Și designul păsărilor a inspirat designerii mașinilor zburătoare timp de peste un secol.¹ Totuși, există noi descoperiri despre ingineria lor complicată, sugerând că avem încă multe de învățat.

Originea zborului păsărilor

Dumnezeu ne-a revelat că a creat vietățile zburătoare în Ziua a 5-a din săptămâna creației, cu o zi înainte de a crea vietățile terestre și omul.

Foto de A.Wilson,USGS

Cu toate acestea, creaționiștii progresiști neagă acest lucru și cred că reptilele terestre au apărut înaintea păsărilor, iar evoluționiștii cred că păsările au evoluat din reptile.²

Susținătorii teoriei evoluției par să nu înțeleagă cum funcționează zborul și cum are nevoie de atâtea lucruri aranjate în ordinea corectă. De exemplu, Muzeul Australian, plin de sceptici, a susținut că unii dinozauri au dezvoltat un anumit os care „le-a permis, de asemenea, să-și deplaseze mâinile într-o mișcare largă asemănătoare unui ventilator și să-și întindă înainte brațele lungi și degetele ca să prindă prada care fuge. Această mișcare puternică, de fluturare, a devenit astăzi o parte importantă a fluturării necesare păsărilor moderne pentru a zbura.”³

Totuși, această mișcare de zbor nu este una corectă. O fluturare în direcția înainte ar avea ca efect împingerea păsării înapoi, conform Legii a treia a lui Newton (fiecare acțiune produce o reacțiune egală și de sens opus). În timpul unei fluturări, penele primare de zbor sunt înclinate astfel încât să forțeze aerul înapoi ca pasărea să fie propulsată înainte. Iar aripile au o formă aerodinamică, precum aripile avionului, înclinate pentru a devia aerul în jos. Aceasta produce portanță, din nou prin reacție.⁴

Scepticii ignoră deasemenea și uimitoarea pană. Pana este o minune aerodinamică, puternică și ușoară, și complet diferită de solzul unei reptile.^5,6 Dar penele nu sunt tipul de structuri utile membrelor care flutură la un animal de pradă, deoarece ar fi afectate de lovituri.

În cele din urmă, scopul aripilor este de a forța aerul înapoi și în jos, astfel încât pasărea să fie propulsată înainte și ținută sus. Aripile ar trebui să formeze o suprafață mare care să aibă rezistență ridicată la aer, astfel încât să poată mișca volume mari de aer. Dar pentru membrele concepute să apuce prada, este un avantaj să existe o suprafață care să aibă rezistență scăzută la aer, adică să permită trecerea aerului. Gândiți-vă la orificiile unei palete de țânțari, sau la forme aerodinamice concepute pentru a se deplasa prin aer, spre deosebire de deplasarea aerului însuși. De asemenea, rafala aerului de proto-aripă ar avertiza prada de moarta sa iminentă!

Curenți superbi

Un studiu recent privind apodidele ^7,8 arată că există mai multe aspecte legate de zbor decât devierea aerului în jos. Ei folosesc, de asemenea, un vârtej de vârf (leading-edge vortex—LEV) pentru a genera mai multă portanță, astfel încât „înțelegerea curentă a felului în care păsările zboară trebuie revizuită”.⁷

Aripa păsării este compusă, de fapt, din două părți: „aripa braț”, interioară, și „aripa mână”, exterioară. Aripa braț deviază aerul în jos, la fel ca aripa avionului, potrivit cercetătorului principal, John Videler de la universitățile din Leiden și Groningen, din Olanda.⁹ Dar analiza aerodinamică¹⁰ a arătat că marginea ascuțită a aripii-mână a format cu ușurință „mini-tornade” care au ajutat pasărea să se ridice. Acestea se formează la o gamă largă de unghiuri ale aripilor, astfel încât este mult mai improbabil ca aripa păsării să stagneze (să piardă brusc portanță) decât o aripă de avion.¹¹

Apodidele au aripi în formă de coasă, fiecare cuprinzând o aripă braț relativ mică și o aripă mână foarte lungă care generează un LEV puternic. Astfel, apodidele își pot mișca aripile înapoi pentru un zbor rapid, dar se și pot ‘răzgândi’⁸, reducând cursa aripilor (îndreptând aripile). Acest lucru le permite să prindă insecte în zbor (în ciocurile lor!). Iar păsările care se hrănesc au nevoie de LEV-uri pentru a produce portanță ridicată la viteze reduse, altfel nu ar putea să aterizeze pe o ramură.

Importanța LEV a fost deja recunoscută în zborul insectelor¹² și al vulturilor¹³. Și inginerii aerospațiali au exploatat, de asemenea, portanța lor superbă când vine vorba de aterizarea în siguranță a avioanelor supersonice cu reacție. Micile lor aripi, înclinate în spate, fac posibil zborul rapid, dar fără LEV-uri, aripile lor mici nu ar produce suficientă portanță atunci când vor încetini pentru aterizare.

Proiectând aripi

Comentatorii au stricat acest demers de cercetare cu omagiul obișnuit și fără dovezi adus evoluției:

„Pentru a maximiza viteza de zbor, precum și manevrabilitatea, evoluția și ingineria aeronautică au convers la aceeași soluție—deschiderea variabilă a aripilor. Apodidele și avionul de vânătoare cu reacție Tomcat își țin aripile trase în spate pentru a atinge viteze mari. Pentru a executa întoarcerile strânse, ambele zburătoare își reduc deschiderea aripilor.”⁸

Nu așa de ușor

Mulți evoluționiști propun că dinozaurii s-au transformat în păsări. Se presupune că unii dinozauri au început să bată din brațe și au dezvoltat pene. În cele din urmă, zborul motorizat a evoluat. Cu toate acestea, acest lucru ar necesita multe mutații coordonate pentru a produce masele de informații noi necesare. Iar intermediarii dino-păsări există doar ca modele imaginare (de mai sus)—nu ca fosile.

Cu toate acestea, deoarece știm că avionul de vânătoare cu reacție a fost proiectat inteligent, atunci de ce nu și apodida, de vreme ce știința bună operează prin analogie? Mai mult, autorii subliniază:

„Zborul planat al berzelor a inspirat primele modele de avioane ale lui Otto Lilienthal la sfârșitul secolului al XIX-lea. Caracteristicile de zbor benefice ale acestor planoare lente și impunătoare le-au dat pionierilor avioanelor încrederea de a înălța spre cer.”

Articolul a concluzionat:

„În viitor, controlul rapid al zborului apodidei ar putea inspira o nouă generație de ingineri să dezvolte micro-vehicule robotice care își pot modifica forma pentru a zbura cu agilitatea, eficiența și capacitățile de decolare și aterizare scurtă a insectelor și păsărilor.”8

Apodidele navighează în somn!

Apodidele adesea zboară la înălțimi mari pe timp de noapte—3000 m, de fapt, la fel de înalte ca avioanele private mici—totuși apodidele sunt capabile de realizări de navigație mai sofisticate decât acestea. Și o fac în timpul somnului (o apodidă își oprește jumătate din creier la un moment dat).

Dr. Johan Bäckman, expert în migrația păsărilor, de la Universitatea Lund din Suedia, a studiat peste 200 de apodide folosind radarul. El a descoperit că își mențineau traseul printr-o metodă neașteptată. În loc să folosească repere terestre, ele determinau direcția folosind vântul,¹⁴ ca să nu fie deviate. Dr. Bäckman a spus:

„Am constatat că apodidele au o abilitate extraordinară de a se orienta în raport cu vântul. Chiar și cele mai avansate avioane, cu instrumente de navigație bune, probabil că nu ar fi în stare să evalueze vântul în acest fel. Lucrul remarcabil este că ele fac toate acestea în timp ce zboară noaptea și dorm la aceste altitudini foarte mari.”¹⁵

Controlul superior al zborului și navigația superioară sunt exact ceea ce ne-am aștepta de la imaginea biblică—păsările au fost create de un Designer a cărui strălucire depășește înțelegerea noastră.