Explore
Also Available in:

ADN-ul antic în cristale de sare

Găsirea secvențelor de ADN în apă sărată dovedește că Pământul e tânăr

de
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Mulți oameni de știință au raportat găsirea ADN-ului în fosile despre care se spune că au o vechime de milioane de ani. Am comentat unele dintre aceste rapoarte și implicațiile lor asupra credinței eronate într-un Pământ vechi de miliarde de ani.1

Unii oameni de știință au raportat, de asemenea, reînvierea bacteriilor din intestinul unei albine, presupus a fi de 15-40 de milioane de ani.2 Și, mai recent, cercetătorii au susținut că au reînviat bacterii din roci, care se spune că au 250 de milioane de ani.3

Deoarece chimia ADN-ului ne spune că acesta nu poate rezista milioane de ani, chiar și în condiții ideale de păstrare4,5 au fost contestate afirmațiile de găsire a ADN-ul antic (cu atât mai puțin bacteriile antice intacte). Un expert, Svante Pääbo, a descoperit că la câteva ore după moarte, ADN-ul se desparte în lanțuri de 100-200 de unități, pe care doar apa le va descompune complet în 50.000 de ani și doar radiațiile naturale ar șterge în cele din urmă informația ADN din ele, chiar în absența apei și a oxigenului.5 Scepticii spun că ADN-ul raportat se datorează contaminării eșantioanelor sau pătrunderii ulterioare în formațiunea geologică a materiei organice care conține ADN. Într-adevăr, unele afirmații au fost dovedite eronate.6

Mai atenți de data aceasta

244-salt

Astăzi, unii geologi și microbiologi din Anglia raportează găsirea ADN-ului în incluziuni minuscule în cristale de sare ale căror „vârste” variază între 11 și 425 de milioane de ani. Descoperirile lor au fost publicate în prestigiosul jurnal Nature.7

Cercetătorii au urmărit cu atenție procedurile pentru a evita posibilitatea contaminării. Autorii au examinat, de asemenea, cristalele de sare la microscop pentru a verifica dacă există fracturi care ar putea permite contaminarea lor după ce s-au format inițial. În cristalele fără fracturi, au identificat incluziuni de apă sărată, pe care le-au tăiat rapid folosind un laser în condiții sterile. Au verificat că procedura nu a distrus ADN-ul.

Ca dovadă suplimentară că ADN-ul nu provine din contaminare, oamenii de știință au comparat secvențele ADN-ului din incluziunile de sare cu cele ale aceleiași gene în bacteriile moderne cele mai similar.8 Au fost diferite—sugerând că ADN-ul nu provine din contaminare.

De asemenea, aceleași proceduri de laborator au fost aplicate la toate probele, din diferite părți ale lumii (Polonia, Tailanda și SUA), dar sursele diferite au dat secvențe diferite de ADN și una dintre sursele de cristale de sare nu a reușit să producă ADN. De asemenea, au fost testate probe tratate la fel ca incluziunile cu cristale de sare—cele fără o sursă cunoscută de ADN, pentru a verifica dacă nu au fost adăugate din neatenție și altele cu ADN, pentru a verifica dacă ADN-ul nu a fost distrus în urma procesării.

Mai mult, cercetătorii au descoperit ADN de la tipuri de bacterii care ar fi de așteptat în incluziunile de sare—cum ar fi bacteriile „iubitoare de sare” și bacteriile care tolerează o gamă largă de medii.

Aceasta este o dovadă bună că rezultatele nu se datorează contaminării. Această lucrare ar putea oferi, de asemenea, o anumită credibilitate celorlalte cercetări care au detectat ADN-ul în fosile presupuse antice.

Conflictul—și soluționarea

Noțiunea prezenței ADN-ului în astfel de materiale „vechi” va fi, fără îndoială, contrazisă de chimiștii care știu că ADN-ul nu poate supraviețui milioane de ani. BBC News a raportat, după cum urmează, declarațiile unuia dintre autorii lucrării, William Grant:9

„Există oameni cunoscuți și respectați care cred că ADN-ul nu poate supraviețui mai mult de 100.000 de ani. Chimia sa de bază spune că legăturile din el se distrug.” Dar astfel de experți au lucrat pe ADN păstrat în lichide relativ diluate și nu s-au făcut progrese în felul în care ADN-ul a supraviețuit în soluții extrem de sărate, a spus el. „Credem că sarea are calități particulare de conservare”.

Cu toate acestea, chimiștii care neagă că ADN-ul poate dura o veșnicie au luat în considerare posibilitatea unor condiții de conservare remarcabile și, chiar și atunci, exclud clar vârstele de milioane de ani pentru ADN.

Pentru a recapitula cauza conflictului:

  • Un grup de chimiști insistă (cu motive temeinice) că ADN-ul nu poate rezista milioane de ani.
  • Un alt grup de oameni de știință a prezentat dovezi solide că au găsit ADN-ul în straturi despre care evoluționiștii/persoanele care susțin vârsta îndelungată, cred că au o vechime de 425 de milioane de ani (cu motive temeinice că ADN-ul se afla în acele straturi de la momentul formării sale).

Modul evident de a rezolva aceste puncte de vedere conflictuale este de a realiza că vârstele atribuite straturilor care conțin cristale de sare sunt eronate; cristalele au doar mii de ani!

Pe scurt, prezența ADN-ului în această sare „antică” este cea mai bună dovadă științifică că scenariul „milioanelor de ani” este ficțiune.

Mai multe implicații

Interesant este că secvențele de ADN s-au diferențiat de cele ale bacteriilor (moderne) cunoscute cu mai puțin de 2%, iar majoritatea cu mai puțin de 1%. Având în vedere vârsta presupusă a ADN-ului, de până la 425 de milioane de ani, acest lucru trebuie să fie surprinzător pentru evoluționiști, din cauza volumului de evoluție care se presupune că s-a întâmplat „de atunci”, cum ar fi dezvoltarea practic a tuturor vertebratelor și plantelor terestre. Iar bacteriile, cu populațiile mari și timpii de generare scurți, ar trebui să evolueze mult mai repede decât plantele și animalele.

Evoluționiștii folosesc gradul de diferențiere a ADN-ului a două organisme drept măsură a timpului până la un strămoș comun imaginar, folosind „ceasul molecular”. Cu ceasul molecular, evoluționiștii presupun că rata mutațiilor a fost constantă în timp. O mare parte din raționamentele evolutive se bazează foarte mult pe această noțiune de „ceas”. Autorii acestei lucrări au remarcat:

„… este probabil ca unele dintre aceste organisme înrudite10 dar distincte din punct de vedere geografic, să fi fost separate de milioane de ani, dar cu toate acestea, ele încă împărtășesc secvențe [ADN] foarte similare. Aceasta susține argumentul că ceasul molecular poate fi lent în anumite linii filogenetice.”7

Cu alte cuvinte, din cauza credinței lor în vârstele de „milioane de ani”, autorii se așteptau că vor exista diferențe mult mai mari în compararea ADN-ului bacterian „vechi” cu ADN-ul bacterian modern. Deci, ca soluție la această enigmă, ei propun că ceasul molecular (rata mutațiilor) trebuie să funcționeze mult mai lent decât se așteptau. Desigur, dacă ADN-ul fosil nu are milioane de ani, ci mii, nu există niciun mister.

Cu toate acestea, lucrurile stau mai rău pentru ideea de ceas molecular. Probele din Polonia, Tailanda și Statele Unite sunt datate la 11-16, 66-96 și, respectiv, 415-425 milioane de ani. Dar multe dintre secvențele ADN din toate cele trei surse se grupează! Dacă evoluția și milioanele sale de ani ar avea vreo frântură de adevăr, gradul de diferențiere comparativ cu bacteriile moderne ar trebui să depindă de vârsta surselor—cele mai vechi ar trebui să fie cele mai diferite. Nu este cazul. Ceasul molecular nu poate fi manipulat pentru a ține cont de acest lucru.

Datele sunt în concordanță, mai degrabă, cu ADN-ul bacterian conservat în timpul Potopului global de un an, din vremea lui Noe, sau, cu alte cuvinte, conservat în aproximativ același timp. Aceasta ar explica asemănările incredibile (pentru evoluționiști) în secvențe.

Și chiar dacă ceasul molecular ar putea fi ajustat pentru a explica datele, la ce folosește un „ceas” care funcționează la viteze diferite, în funcție de circumstanțe? Devine doar un alt subiect de poveste—cum ar fi datarea radiometrică.11

Recalibrarea Evei

Utilizarea unui ceas molecular a dat rezultate false privind datarea „Evei mitocondriale”, presupusa mamă a tuturor oamenilor, dezvăluită de studiile ADN-ului mitocondrial. „Ceasul” a fost calibrat presupunând că oamenii s-au despărțit de maimuțe în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Acest lucru a dat o estimare pentru perioada „Evei” de câteva sute de mii de ani. Atunci când ratele reale de mutații au fost măsurate și utilizate în calcul, data (reală) a Evei a scăzut la aproximativ 6500 de ani—în concordanță totală cu istoria biblică.12

Datele reale ale acestor descoperiri științifice au mai mult sens în cadrul biblic al istoriei. Aceasta a implicat crearea diferitelor tipuri de organisme la început, iar Potopul global a creat o mulțime de fosile într-un timp scurt—toate într-un interval de timp total de mii de ani.

Referinţe și note

  1. Wieland, C., DNA dating—positive evidence that the fossils are young, Creation 14(3):43, 1992. Înapoi la text.
  2. Reviving ancient germs? Creation 18(1):9, 1996. Înapoi la text.
  3. Oard, M.J., Aren’t 250 million year old live bacteria a bit much? 27 Iunie 2002. Înapoi la text.
  4. Lindahl, T., Instability and decay of the primary structure of DNA, Nature 362(6422):709–715, 1993. Înapoi la text.
  5. Pääbo, S., Ancient DNA, Scientific American 269(5):60–66, 1993. Înapoi la text.
  6. Monastersky, R., Dinosaur DNA claim dismissed as a mistake, Science News 148(23):373, 2 Decembrie 1995. Dino DNA claim debunked, Creation 17(3):7, 1995. Înapoi la text.
  7. Fish, S.A., Shepherd, T.J., McGenity, T.J. and Grant, W.D., Recovery of 16S ribosomal RNA gene fragments from ancient halite, Nature 417(6887):432–436, 2002. Înapoi la text.
  8. Acest lucru se poate realiza prin căutarea și potrivirea bazelor de date cu secvențe de gene disponibile pe Internet. Înapoi la text.
  9. Noble, I., DNA traces found in ancient rock, BBC News (on line) 23 Mai 2002. Ultima accesare: 27 Iunie 2002. Înapoi la text.
  10. Suntem de acord că multe dintre secvențele izolate ar fi de la organisme conexe – descendenți ai tipurilor originale create datorită mutațiilor și transferului genetic între bacterii în perioada dintre Cădere și Potop. Înapoi la text.
  11. Walker, T., The way it really is: little-known facts about radiometric dating, Creation 24(4):20–23, 2002. Pentru informații tehnice, vedeți Woodmorappe, J., The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1999. Înapoi la text.
  12. Wieland, C., A shrinking date for ‘Eve’, Journal of Creation 12(1):1–3, 1998. Înapoi la text.

Helpful Resources