Explore
Also Available in:

Există dovezi convingătoare că din inelele de praf din jurul unor stele se formează planete?

de
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Publicat: 11 septembrie 2018 (GMT+10)

Introducere

Ilustrație preluată din ref. 1newborn-planet
Steaua PDS 70. Cercul negru din centrul imaginii este locul unde lumina orbitoare de la steaua centrală a fost blocată cu o mască numită coronograf. Exoplaneta PDS 70b este pata luminată din dreapta centrului înnegrit. Un disc luminos de gaz și praf înconjoară sistemul, planeta fiind în mijlocul unui inel întunecat golit de acest gaz și praf.

Astronomii de la Institutul Max Planck pentru Astronomie din Heidelberg, Germania, pretind că au captat un instantaneu spectaculos al formării planetare în jurul unei stele pitice tinere. Ei au făcut acest lucru folosind instrumentul SPHERE de pe telescopul VLT (Very Large Telescope) al Observatorului European Sudic din deșertul Atacama, din nordul statului Chile.1 Ei au găsit dovezi ale unei planete gazoase uriașe, cu o masă de câteva ori decât cea a lui Jupiter, în apropierea stelei pitice portocalii PDS 70, la 370 de ani-lumină de Pământ. Acest lucru poate fi o surpriză pentru mulți dintre dvs., dar tehnologia telescoapelor a realizat salturi imense în ultimii ani. Stelele nu mai sunt “puncte” luminoase. Acum avem abilitatea de a captura imagini ale unora dintre cele mai mari și mai apropiate stele și orice ar putea să le orbiteze.

Companionul planetar al acestei stele a fost găsit într-un gol interior al ceea ce astronomii au denumit „discul protoplanetar”. Se crede că discurile protoplanetare se formează din rămășițele norului molecular care, se presupune, s-a prăbușit pentru a forma steaua. Dar, în acest caz, există un spațiu gol între praf și stea, făcându-l să pară mai mult ca o gogoașă decât un disc. Spațiul ca gaura unei gogoașe este numit disc de tranziție, deoarece este considerat a fi în tranziție de la un disc solid anterior până la un sistem planetar, și se pare că au început să se formeze goluri mari.

Se pare că planeta nou descoperită, numită PDS 70b, a aspirat această secțiune fără praf în timp ce orbitează steaua. Este, într-un fel, ca un copil învățând să meargă. Ea face trecerea la un sistem planetar complet. Cel puțin așa spune povestea.

Avem un exemplu în acest sens în propriul nostru sistem solar. Câteva dintre golurile din inelele lui Saturn sunt cauzate de mici sateliți păstori. Pe măsură ce orbitează în interiorul inelelor, ele formează un gol. Astronomii au presupus că există sateliți mici în acele goluri cu secole înainte de a le găsi.

Suprafața exoplanetei are o temperatură de aproximativ 1000°C, făcând-o mult mai fierbinte decât orice planetă din propriul nostru sistem solar. Analiza spectrului său de lumină indică faptul că atmosfera este tulbure. PDS 70b este situată la aproximativ trei miliarde de kilometri de steaua centrală, aproximativ distanța dintre Uranus și Soare. Perioada sa orbitală este de aproximativ 120 de ani.

NASASaturns-rings
O imagine a inelelor lui Saturn realizată de nava spațială Cassini, în 2007. Golul mai mare este cauzat de prezența micului satelit Pan, care este ușor de văzut aici. Golul mai mic este cauzat de satelitul Daphnis, care este aproape invizibil în această imagine, dar observați valurile pe care le lasă în urmă în materia din care este format inelul.

Golurile interioare din cadrul discurilor protoplanetare au fost cunoscute de zeci de ani, dar aceasta este prima detecție a unei planete din cadrul unui gol. Astronomii caută planete în aceste spații, deoarece, conform teoriilor naturaliste ale formării planetelor, aceste discuri sunt „secțiile de maternitate” pentru noi planete și un gol liber în interiorul discului este locul unde se așteaptă să vadă noi planete.

Să analizăm aceste afirmații dintr-o perspectivă creaționistă.

Vârsta stelei este bazată pe presupuneri

PDS 70 este o stea T Tauri (vezi mai jos) din constelația Centaurul, considerată a avea aproximativ 10 milioane de ani – tânără comparativ cu vârsta naturalistă de 4,6 miliarde de ani. Cum știu ei cât de bătrân este soarele? Oamenii de știință folosesc astăzi elementele radioactive din ceea ce consideră a fi meteoriții „primordiali” pentru a estima vârsta soarelui. Ei consideră că un meteorit nu poate fi mai bătrân decât sistemul solar.

Cu toate acestea, trebuie să ne dăm seama că există multe motive pentru a pune la îndoială acuratețea datării radiometrice. Mai exact, rezultatele Proiectului RATE pun la îndoială multe din concluziile acestei ramuri de știință (RATE, acronim pentru Radioizotopi și Vârsta Pământului – Radioisotopes and the Age of the Earth, a fost un proiect de cercetare condus de Societatea pentru Cercetarea Creației și de Institutul pentru Cercetarea Creației, pentru a evalua validitatea datării radiometrice). Astfel, vârsta soarelui (și vârsta stelelor) calculată de comunitatea cosmologică evoluționistă nu poate fi corectă.2

Vârsta altor stele este calibrată în funcție de această vârstă solară presupusă, în funcție de masa și temperatura lor. O stea stabilă de zece ori mai masivă decât soarele ar trebui să aibă o durată de viață de 1000 de ori mai scurtă, consumându-și combustibilul de 10.000 de ori mai rapid, în timp ce o stea de cinci ori mai masivă decât soarele ar trebui să aibă o durată de viață de 100 de ori mai scurtă.

Stelele T Tauri au masa scăzută comparativ cu soarele. Se crede că sunt tinere, deoarece în miezurile lor nu a început fuziunea hidrogenului. Până la începerea fuziunii (probabil după aproximativ 100 de milioane de ani de dezvoltare), o stea T Tauri este alimentată de energia gravitațională, care este eliberată pe măsură ce se contractă. În timpul contracției, steaua T Tauri generează un vânt solar puternic, care îndepărtează treptat gazul și praful care o înconjoară.3 Stelele T Tauri au tendința să apară în grupuri, care sunt, în general, asociate cu regiunile pline de nebulozitate interstelară („nori spațiali” formați, în mare parte, din hidrogen și praf), din care s-ar putea forma planete, conform teoriei.4 Cu alte cuvinte, dacă o stea are un miez prea rece pentru a susține fuziunea și dacă se găsește în aproprierea unui nor de praf și gaz, atunci se presupune că este o stea tânără în jurul căreia s-ar putea forma exoplanete. Astronomii își orientează telescoapele în aceste regiuni, în căutare de exoplanete.

Astronomii presupun că discurile de praf care înconjoară unele stele au jucat un rol în formarea stelelor. Faptul că aceste discuri stelare de gaz și praf sunt locurile de naștere ale stelelor este încă de dovedit, iar modelele de formare a stelelor au multe probleme de depășit. De exemplu, am văzut exemple de stele care sunt „bătrâne”, conform ideilor acceptate ale evoluției stelare, dar au discuri de praf extinse. Oamenii de știință au găsit, de asemenea, câteva stele „tinere” fără discuri.5 Astfel, teoria nu poate explica ceea ce vedem. Cu toate acestea, din moment ce discurile de gaz/praf se disipă în timp, stelele care au discuri sunt presupuse a fi tinere.

Vârsta exoplanetei este bazată pe presupuneri

Deși modelele de formare a planetelor abundă, toate au un lucru în comun: toate implică dinamica prafului în discul protoplanetar.6 Potrivit diferitelor teorii, planetele cresc de la instabilitatea gravitațională în discurile de dezvoltare.Particulele de praf s-au adunat într-un miez pietros, apoi acest nucleu atrage gaze și praf pentru a forma straturile gazoase exterioare ale unei planete gazoase gigantice.6 Dacă pulberea ar fi uniform distribuită, gravitația ar fi echilibrată și nu s-ar produce nicio dezvoltare. Auto-colapsul (presupus) apare datorită densității mai mari a materialului în unele regiuni ale discului decât în alte regiuni. Formarea planetei trebuie să se finalizeze în cea mai mare parte înainte ca steaua să intre în faza T Tauri, deoarece, conform teoriei discutate mai sus, steaua ar genera un vânt solar foarte intens, care ar elimina majoritatea gazului și prafului în exces din sistem.7

Dar teoria creșterii prin coliziuni are probleme enorme. Modelele de calculator nu pot explica modul în care particulele de praf se lipesc împreună datorită gravitației. Cu cât mărimea granulei crește, la fel și viteza medie de coliziune, care ar face ca granulele să se rupă în bucăți mai mici.6 Simulările arată că particulele de dimensiuni medii au cele mai mari viteze de derivă, aproximativ 100 m/s. Acest lucru face destul de dificilă creșterea obiectelor de dimensiuni mai mari decât cele medii, deoarece vitezele de coliziune de acest ordin vor distruge, mai degrabă, corpurile prin fragmentare sau eroziune.6,8

Teoreticienii analizează această problemă de zeci de ani. Pagina de internet a Universității Swinburne scrie tipic: „În timp ce mecanismul nu este încă pe deplin înțeles, granulele vor deveni în cele din urmă planetezimale de dimensiuni kilometrice.”9 După ce ajung la această dimensiune, gravitația poate prelua. Dar nimeni nu poate să-și dea seama cum este această trecere de la praf la un mic planetoid de cel puțin un kilometru în diametru.

Dificultăți în fizica formării naturaliste a stelelor

Fizica nu pare să permită formarea naturalistă a stelelor fără a aduce afirmații care nu pot fi verificate, pentru a trece peste punctele dificile. Și din moment ce planetele sunt prezentate ca produse secundare ale procesului de formare a stelelor,8 succesul teoriilor formării planetelor depinde de succesul ideilor de formare a stelelor.

Știm din experiență că tendința unui nor de gaz este de a se extinde mai degrabă decât de a contracta. Gândiți-vă la ce s-ar întâmpla dacă un astronaut și-ar fi scos casca și ar expira în spațiul cosmic. Gazul acela s-ar dispersa rapid. Într-un nor de gaz, există întotdeauna o presiune a radiației către exterior, care este proporțională cu temperatura gazului: cu cât este mai fierbinte gazul, cu atât are mai multă presiune pentru extindere. Norul se spune că este “virializat“ atunci când energia gravitațională (forța care trage spre interior) este echilibrată de energia cinetică internă (forța care împinge către exterior corelată cu temperatura sa). Nori moleculari gazoși stabili în spațiul cosmic se află în acest tip de echilibru, astfel încât nu vor colapsa spontan pentru a forma stele. Un fel de undă de șoc, probabil cauzată de o explozie de supernovă în vecinătate, trebuie să împingă norul de gaz peste limita unde gravitația proprie va depăși presiunea gazului.John Hartnett explică situația privind simulările de calculator a formării stelelor, spunând: “Nicio simulare nu începe de fapt, doar cu norul de gaz, ci mai degrabă fie cu materie întunecată sau cu un nor de gaz foarte dens și aflat deja în colaps. Dacă nu au programate condițiile inițiale necesare, simulările nu ar avea ca rezultat stele sau planete.”8

Există și alte probleme mari cu prăbușirea spontană a norului de gaz și formarea unei stele. Câmpurile magnetice care se opun colapsului trebuie eliminate. De asemenea, trebuie explicat motivul pentru care 99% din momentul cinetic se află în discul și planetele unui sistem în locul stelei centrale, unde ar trebui să fie dacă sistemul a provenit de la același nor care colapsează.8 De exemplu, este mult mai multă energie cinetică în rotirea lui Jupiter decât în cea a soarelui.

Concluzie

Nu putem explica universul folosind procese pur naturaliste. Stelele nu se formează din nori de gaz. Nici planetele. Viața nu provine din chimicale aleatoare, iar viața complexă nu poate să răsară din viața simplă. Conștiința umană nu poate fi explicată prin mișcarea moleculară din creierul nostru. Din acest motiv, suntem liberi să examinăm universul dintr-o perspectivă creaționistă. De asemenea, nu există limite privind Creatorul. În ziua a 4-a din Săptămâna Creației, Dumnezeu a creat o varietate de stele, chiar și unele care se aflau în curs de prăbușire dintr-un nor de gaze, cu sisteme planetare în diferite stadii de dezvoltare. De asemenea, trebuie să avem în vedere că, în afara propriului sistem solar, milioane de ani de procese astronomice ar fi putut avea loc în modelele de dilatare a timpului de tip Humphries/Hartnett, în timp ce treceau zilele de 24 de ore pe Pământ.10 Pornind de la aceasta, poate fi prea devreme să spunem în mod concludent dacă vedem sau nu, sisteme planetare noi în formare. Din experiență, putem fi liniștiți că datele observaționale interpretate corect vor confirma adevărul biblic că Dumnezeu a creat soarele, luna și stelele în ziua a 4-a din Săptămâna Creației,acum aproximativ 6000 de ani.

Referinţe

  1. First confirmed image of newborn planet caught with ESO’s VLT, Phys.org, 2 Iulie 2018. Înapoi la text.
  2. Samec, R.G., The apparent age of the time dilated universe: Explaining the missing intracluster media in globular clusters, Journal of Creation 27(2):5–6, August 2013. Înapoi la text.
  3. Silberg, R.A., Stars, Jet Propulsion Laboratory Herschel Space Observatory; herschel.jpl.nasa.gov. Înapoi la text.
  4. Star Clusters, T Associations and T Tauri Stars; universe-review.ca. Înapoi la text.
  5. Spencer, W., Star Formation and Creation, Can We See Stars Forming? Answers in Depth, 19 Noiembrie 2008; answersingenesis.org. Înapoi la text.
  6. Küffmeier, M., What is the meter size barrier? Astrobites, 3 Aprilie 2015; astrobites.org. Înapoi la text.
  7. Spencer, W.R., The existence and origin of extrasolar planets, Journal of Creation 15(1):17–25, Aprilie 2001. Înapoi la text.
  8. Güttler, C., Kothe, S., and Blum, J., Growth below the meter-size barrier: Collisions in the bottleneck of planet formation, DFG Research Group FOR 759, Project B5, accessed 27 Aug. 2018. Înapoi la text.
  9. Hartnett, J.G., Planetary system formation: exposing naturalistic storytelling, creation.com/naturalistic-planet-formation, 14 Aprilie 2016. Înapoi la text.
  10. Samec, R.G., Explaining nearby objects that are old in time dilation cosmologies, Journal of Creation 28(3):9, 2014. Înapoi la text.

Helpful Resources