Also Available in:

Complexitatea ireductibilă

re2-cover

Refutanta Evoluția 2 — capitolul 10

autori:  și Michael Matthews
traducător: Virgil Stoica (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Evoluționiștii spun: „Exemple de presupuse „complexități ireductibile” (cum ar fi ochiul, celula complexă și flagelul) pot fi explicate”.

Acest capitol va examina modul în care evoluționiști răspund la argumentul „complexității ireductibile” în trei domenii: ochiul, celula complexă și flagelul. Revista Scientific American afirmă problema în felul acesta:

14. Lucrurile vii au caracteristici fantastic de complexe – la nivel anatomic, celular și molecular – care nu ar putea funcționa dacă ar fi mai puțin complexe sau sofisticate. Singura concluzie prudentă este că ele sunt produse de un design inteligent, nu de evoluție.

Acest „argument din design” este coloana vertebrală a celor mai recente atacuri asupra evoluției, dar este și unul dintre cele mai vechi. În 1802, teologul William Paley a scris că, dacă găsim un ceas de buzunar într-un câmp, cea mai rezonabilă concluzie este că cineva la abandonat, nu că forțele naturale l-au creat acolo. Prin analogie, Paley a argumentat că structurile complexe ale lucrurilor vii trebuie să fie lucrarea invenției directe, divine. Darwin a scris în cartea Originea Speciilor ca răspuns lui Paley: el a explicat cum forțele naturale ale selecției, acționând pe trăsăturile moștenite, ar putea modela treptat evoluția structurilor organice. [SA 83]

Într-adevăr, Gould, care era un expert în istoria evoluției, a fost de acord că Darwin a scris pentru a se opune lui Paley. E un alt mod de a spune că el a avut o agendă antiteistică1, așa cum am discutat în capitolul 2. Asta nu-i împiedică pe mulți academicieni ai bisericii să se supună fiecărei pronunțări făcute de Darwin și de succesorii săi urâtori de Dumnezeu, care în schimb îi priveau tot atât de disprețuitor cum Lenin îi considera pe aliații lui din Occident ca „idioți utili”.2

Ar fi putut evolua ochiul?

Este interesant de remarcat faptul că ochiul, pe care evoluționiștii îl consideră un exemplu de „design greșit” rămas din evoluție, prezintă cea mai mare provocare a lor ca exemplu de „complexitate ireductibilă” superbă în creația lui Dumnezeu. Scientific American spune:

Generații de creaționiști au încercat să-l contracareze pe Darwin citând exemplul ochiului ca o structură care nu ar fi putut evolua. Capacitatea ochiului de a oferi o viziune depinde de aranjamentul perfect al părților sale, spun acești critici. Selecția naturală nu ar fi putut niciodată să favorizeze formele de tranziție necesare în timpul evoluției ochiului – căci la ce folos este o jumătate de ochi? Anticipând această critică, Darwin a sugerat că până și ochii „incompleți” ar putea conferi beneficii (cum ar fi să ajute creaturile să se orienteze către lumină) și astfel să supraviețuiască pentru o rafinare evolutivă ulterioară. [SA 83]

În primul rând, acest lucru trece cu vederea complexitatea incredibilă a celui mai simplu spot sensibil la lumină. În al doilea rând, este greșit să susținem că o viziune de 51% ar avea neapărat un avantaj selectiv suficient de puternic comparativ cu 50% pentru a depăși efectele tendinței schimbărilor genetice de a elimina mutațiile chiar benefice.3

Biologia i-a dat dreptate lui Darwin: cercetătorii au identificat ochi primitivi și organe de detectare a luminii în regnul animal și au urmărit chiar istoria evoluției ochilor prin genetică comparativă. (Se pare că în diferite familii de organisme, ochii au evoluat în mod independent). [SA 83]

Scientific American se contrazice aici. Dacă istoria evolutivă a ochilor a fost urmărită prin genetică comparativă, cum se presupune că ochii au evoluat independent? De fapt, evoluționiștii recunosc că ochii trebuie să fi apărut independent de cel puțin 30 de ori pentru că nu există un model evolutiv care să explice originea ochilor de la un strămoș comun. Ce inseamna cu adevărat este că, din moment ce ochii nu pot fi legați de un stramoș comun, și din moment ce există și sunt permise numai explicații materialiste, bingo, există dovada că ei au evoluat în mod independent!

Simularea evoluției ochilor

PBS 1 încearcă foarte mult să ne convingă că ochiul ar fi putut evolua cu ușurință. Dan Nilsson a explicat o simulare simplistă pe calculator pe care a publicat-o într-o lucrare larg mediatizată.4 Preluând de la Darwin, care a început cu un spot sensibil la lumină atunci când explică originea ochiului, simularea lui Nilsson începe cu un strat sensibil la lumină, cu o acoperire transparentă în față și un strat absorbant de lumină în spatele acesteia.

Iată cum continuă simularea. În primul rând, stratul sensibil la lumină se îndoaie treptat într-o ceașcă, astfel încât să poată arăta direcția razelor de lumină din ce în ce mai bine. Se continuă până când este curbat într-o emisferă plină cu substanța transparentă. În al doilea rând, apropierea capetelor, închiderea diafragmei, mărește treptat claritatea imaginii, așa cum o face o cameră de orificiu, deoarece o gaură mai mică decuplează lumina. Dar datorită difracției luminii dacă gaura este prea mică, există o limită a acestui proces. În al treilea rând, forma și gradientul indicelui de refracție al capacului transparent se schimbă treptat într-o lentilă cu focalizare fină. Chiar dacă am fi generoși și am presupune că astfel de simulări pe calculator au cu adevărat ceva de-a face cu lumea reală a biochimiei, există probleme mai serioase.

Cu toate acestea, biochimistul Michael Behe a arătat că până și un simplu spot sensibil la lumină, necesită o gamă extrem de mare de substanțe biochimice în locul și timpul potrivit pentru a funcționa. El afirmă că fiecare dintre celulele sale arată complexitatea unei motociclete sau a unui televizor să pară minore în comparație și descrie o mică parte a ceea ce este se întâmplă.5

Când lumina întâlnește întâi retina, un foton interacționeaza cu o moleculă numită 11-cis-retinal, care se rearanjează în picosecunde în trans-retinal. (o picosecundă [10-12 sec] este durata în care lumina traversează lățimea unui singur păr uman). Schimbarea formei moleculei retinale forțează o schimbare a formei proteinei, rodopsinei, de care retina este strâns legată. Metamorfoza proteinei îi modifică comportamentul. Acum numită metarhodopsina II, proteina se lipește de o alta proteină, numită transducina. Înainte de a se întânli cu metarhodopsina II, transducinul a legat strâns o moleculă mică denumită GDP. Dar când transducinul interacționează cu metarhodopsina II, GDP-ul cade, iar o moleculă numită GTP se leagă de transducin. (GTP este strâns legată, dar diferită de GDP).

GTP-transducin-metarhodopsina II se leagă acum de o proteină numită fosfodiesterază, localizată în membrana interioară a celulei. Când este atașat la metarhodopsina II și la anturajul său, fosfodiesteraza dobândește capacitatea chimică de a „tăia” o moleculă numită cGMP (o rudă chimică atât a GDP cât și a GTP). Inițial există o mulțime de molecule cGMP în celulă, dar fosfodiesteraza le micșorează concentrația, la fel cum un dop tras scade nivelul apei într-o cadă.

Un strat transparent este, de asemenea, mult mai dificil de obținut decât cred cercetătorii. Cea mai bună explicație pentru transparența corneei este teoria difracției, care arată că lumina nu este împrăștiată dacă indicele de refracție nu variază pe distanțe mai mari de jumătate din lungimea de undă a luminii. Aceasta, la rândul său, necesită o anumită structură foarte fin organizată a fibrelor corneene, care la rândul său necesită pompe chimice complicate pentru a se asigura că există exact conținutul de apă adecvat.6

Prin urmare, aceste simulări nu pornesc de la începuturi simple, ci presupun o complexitate vastă chiar de la început. De asemenea, în lucrarea lor originală, cercetătorii au recunoscut că „un ochi nu are sens singur”, deoarece abilitatea de a percepe lumina este lipsită de sens dacă organismul nu dispune de mașinării computerizate sofisticate pentru a face uz de aceste informații. De exemplu, trebuie să aibă capacitatea de a transfera „atenuarea intensității fotonilor” la „o umbră a unui prădător este cauza” la „trebuie să iau măsuri rapide” și să poată acționa pe baza acestor informații pentru a avea valoare selectivă. În mod similar, prima curbă, cu capacitatea sa ușoară de a detecta direcția luminii, ar funcționa numai dacă creatura are software-ul adecvat pentru a interpreta acest lucru. Percepția imaginilor reale este și mai complicată. A avea hardware-ul și software-ul potrivit s-ar putea să nu fie suficient – oamenii cărora le-a revenit vederea după ani de orbire le trebuie ceva timp să învețe să vadă cum trebuie. Trebuie remarcat că multe procesări de informații au loc în retină înainte ca semnalul să ajungă în creier.

Este, de asemenea, greșit să arătăm o serie de ochi mai complecși în natură și apoi să susținem că aceștia prezintă o secvență evolutivă. Este la fel ca aranjarea unui număr de tipuri diferite de aeronave în ordinea complexității, susținând apoi că avionul simplu a evoluat în cele mai complexe, și nu proiectat. Într-adevăr, ochii nu pot evolua de la alți ochi per se; mai degrabă, organismele transmit gene cu ochii descendenților lor. Acest lucru este important atunci când se ia în considerare ochiul nautilus, o cameră cu orificiu. Acest lucru nu poate fi un strămoș al ochilor vertebratelor, deoarece nautilusul ca întreg nu este un strămoș al vertebratelor, chiar și după evoluționiști!

Motoare rotative în flagelul bacterian

Scientific American citează un alt exemplu dificil de complexitate ireductibilă – motoarele rotative pe flagelul bacterian, însă nu are răspunsuri.

15. Recentele descoperiri demonstrează că până și la nivel microscopic, viața are un nivel al complexității care nu ar fi putut să apară prin evoluție.

„Complexitatea ireductibilă” este strigătul de luptă al lui Michael J. Behe de la Universitatea Lehigh, autor al Darwin’s Black Box : The Biochemical Challenge to Evolution. Ca exemplu casnic de complexitate ireductibilă, Behe alege capcana de șoareci – un dispozitiv care nu ar putea funcționa dacă vreuna din componentele sale lipsește și a cărui componente nu au valoare decât ca părți ale întregului.

Ceea ce este valabil cu capcana de șoareci, spune el, este chiar mai adevărat cu privire la flagelul bacterian, un organ celular in forma de bici folosit pentru propulsie care funcționează ca un motor. Proteinele care alcătuiesc un flagel sunt aranjate imprevizibil în componente ale unui motor, o articulație universală și alte structuri precum cele pe care un inginer le-ar putea specifica. Posibilitatea ca această matrice complicată să fi putut apare prin modificări evolutive este practic nulă, susține Behe, ceea ce indică un design inteligent.

Într-adevăr, este adevărat (vezi diagrama de mai jos).

3287-flagellum

Flagelul bacterian cu motor rotativ, cu următoarele caracteristici:·

  • Auto-asamblare și reparare·
  • Motor rotativ răcit cu apă·
  • Sistem de antrenare a forței motrice·
  • Mișcare înainte și înapoi·
  • Viteze de operare de până la 100.000 rpm·
  • Capabilitatea de inversare a direcției în sfert de rotație·
  • Sistem de transducție conectat cu fir având memorie pe termen scurt·

[din Bacterial Flagella: Paradigm for Design, video, www.arn.org/news-videos/videos.html]

El aduce argumente asemănătoare despre mecanismul de coagulare a sângelui și alte sisteme moleculare.

Cu toate acestea, biologii evoluționiști au răspuns la aceste obiecții. În primul rând, există flageluri cu forme mai simple decât cele pe care Behe le citează, deci nu este necesar ca toate componentele să fie prezente pentru ca un flagel să funcționeze. Componentele sofisticate ale acestui flagel au toate precedente în altă parte în natură, după cum descrie Kenneth R. Miller de la Brown University și alții.

Miller este însă cu greu considerat a fi de încredere. Behe a răspuns criticilor precum Miller.7

De fapt, întregul ansamblu al flagelului este extrem de similar cu un organ pe care Yersinia pestis, bacteria ciumei bubonică, îl utilizează pentru a injecta toxinele în celule.

Acest lucru vine de fapt de la folosirea greșită de către National Center for Science Education a studiilor lui Dr. Scott Minnich, un genetician și profesor asociat de microbiologie de la Universitatea din Idaho. El este un expert de clasă mondială în ceea ce privește flagelul, care arată cum credința în design l-a ajutat in munca sa de cercetare. Cercetările sale demonstrează că flagelul nu se va forma peste 37° C, și în schimb, se formează niște organe secretoare din același set de gene. Dar acest aparat secretor, precum și aparatul de foraj al bacteriei de ciumă, sunt o degenerare a flagelului, care Minnich spune că fost primul, deși este mai complex.8

Cheia este că structurile componente ale flagelului, care Behe sugerează că nu au nici o valoare în afară de rolul lor în propulsare, pot avea mai multe funcții care ar fi favorizat evoluția lor. [SA 84]

De fapt, ceea ce Behe spune că înseamnă complexitate ireductibilă este că flagelul nu poate funcționa fără aproximativ 40 de componente de proteine toate organizate în mod corect. Argumentul revistei Scientific American e ca și cum s-ar pretinde că, dacă componentele unui motor electric există deja într-un magazin, ele se pot asambla singure într-un motor. Asamblarea corectă este la fel de importantă ca și componentele potrivite.

Evoluția finală a flagelului ar fi putut implica numai noua recombinare a părților sofisticate care au evoluat inițial în alte scopuri. [SA 84]

Minnich subliniază că numai aproximativ 10 din cele 40 de componente pot fi explicate prin cooptare, dar celelalte 30 sunt noi. De asemenea, chiar procesul de asamblare în secvența corectă necesită alte dispozitive de reglementare, deci este în sine ireductibil de complex.9

Coagularea sângelui

Scientific American citează o altă problemă serioasă pentru evoluție – coagularea sângelui.

În mod similar, sistemul de coagulare a sângelui pare să implice modificarea și elaborarea proteinelor care au fost utilizate inițial în digestie, potrivit studiilor lui Russell F. Doolittle de la Universitatea din California din San Diego. Deci, o parte din complexitatea pe care Behe o numește dovadă de design inteligent nu este câtuși de puțin ireductibilă. [SA 84]

Aceasta este încă o dată un bluf al ateului Doolittle, sau cel puțin o înțelegere greșită a lecturii. El a citat experimente recente care arată că șoarecii ar putea supraviețui cu două componente eliminate ale procesului de coagulare a sângelui (plasminogen și fibrinogen). Acest lucru ar fi arătat că actualul process de coagulare nu a fost ireductibil de complex, dar în mod clar reductibil de complex. Dar experimentul a aratat cu adevărat ca șoarecii lipsiți de ambele componente au fost mai bine decat cei lipsiți doar de plasminogen, deoarece aceștia din urmă suferă de cheaguri. Dar cei dintâi nu sunt nici pe departe atât de sănătoși cum sugera Doolittle, singurul motiv pentru care nu suferă de cheaguri este că nu au deloc un sistem funcțional de coagulare! Un sistem de coagulare care nu funcționează (în ciuda faptului că posedă toate celelalte componentele) nu este un intermediar evolutiv pe care selecția naturală ar putea să-l îmbunătățească pentru a produce un sistem adecvat de coagulare. Mai degrabă, acest experiment este o dovadă împotriva acestui fapt, deoarece următorul pas (adică, de la lipsa atât a plasminogenului, cât și a fibrinogenului la lipsa numai a fibrinogen) nu ar fi selectat din cauza cheagurilor.10

O complexitate diferită – „complexitatea specifică” – este piatra de temelie a argumentelor de design inteligent ale lui William A. Dembski de la Universitatea Baylor în cărțile sale „Inferența designului” și „Fără prânz gratis”. În esență, argumentul său este că lucrurile vii sunt complexe într-un mod pe care procese indirecte, aleatorii nu le pot produce. Singura concluzie logică, afirmă Dembski, într-un ecou al lui Paley acum 200 de ani, este că o inteligență supraomenească a creat și a modelat viața.

Argumentul lui Dembski conține mai multe erori. Este greșit să insinuăm că domeniul explicațiilor constă doar în procese aleatorii sau a inteligențelor de design. Cercetătorii în sisteme neliniare și automate celulare de la Institutul Santa Fe și în alte părți au demonstrat că procesele simple, indirecte pot produce modele extraordinar de complexe. Complexitatea văzută în organisme poate apărea, prin urmare, prin fenomene naturale pe care abia le înțelegem. Dar asta este departe de a spune: complexitatea nu ar fi putut să apară în mod natural. [SA 84]

Apropo de credința oarbă! În practică, după cum subliniază Dembski, complexitatea specifică este folosită ca dovadă a designului, în toate cazurile cu exceptia biologiei, inclusiv în căutarea inteligenței extraterestre. Din moment ce complexitatea biologică este singura excepție propusă de evoluționiști, ea are nevoie de o pledoarie specială.11

În plus față de ochiul uman, flagelul și coagularea sângelui, există o serie de alte exemple de complexitate ireductibilă în natură. Anterior, am făcut aluzie la mecanismul dinamic de lipire al picioarele insectelor. Picioarele lipicioase ale unui gecko sunt un alt exemplu clar al ingeniozității lui Dumnezeu.12 Structura sa este descrisă de către descoperitorii săi evoluționiști ca fiind „dincolo de limitele tehnologiei umane”13. Alte exemple de design includ ochii homarilor cu geometria lor pătrată de reflecție care a inspirat telescoape avansate cu raze X și producătorii de fascicule,14 motorul de sinteză ATP.

Referințe și note

  1. Carl Wieland, Teoria lui Darwin a fost în mod inerent anti-plan, anti-scop, anti-sens (materialism filozofic pur) (Darwin’s real message: have you missed it?) Creation 14(4):16–19 (September–November 1992); J. Sarfati, A review of The Essence of Darwinism by Kirsten Birkett: Evangelical compromise misses the essentials, 28 December 2001. Înapoi la text.
  2. J. Sarfati, The Skeptics and their ‘Churchian’ AlliesPrayer News (Australia) pages 1–2, November 1998. Înapoi la text.
  3. Vezi dezbaterile mele despre evoluție ochiului în Eye evolution, un stiu de caz (Eye evolution, a case study) în: Review of Climbing Mt Improbable, Journal of Creation 12(1):29–34, 1998. Înapoi la text.
  4. D.E. Nilsson and S. Pelger, A pessimistic estimate of the time required for an eye to evolve, Proc. R. Soc. Lond. B 256:53–58, 1994. Înapoi la text.
  5. M.J. Behe, Darwin’s Black Box: The biochemical challenge to evolution (New York, NY: The Free Press, 1996), p. 46. Înapoi la text.
  6. P.W.V. Gurney, Dawkins’s eye revisited, Journal of Creation 15(3):92–99, 2001. Înapoi la text.
  7. Behe răspunde criticilor (Behe responds to various critics) www.trueorigin.org/behe08.php. Înapoi la text.
  8. Vezi Scott Minnich, Bacterial flagella: spinning tails of complexity and co-option, www.idurc.org/yale-minnich.html, disponibil de la web.archive.org. Înapoi la text.
  9. Unlocking the Mysteries of Life, video, Illustra Media, 2002. Înapoi la text.
  10. Pentru mai multe informații, vezi articolul lui Behe, In defense of the irreducibility of the blood clotting cascade, www.trueorigin.org/behe03.asp. Înapoi la text.
  11. Russell Grigg, A brief history of design, Creation 22(2):50–53 (March–May 2000). Înapoi la text.
  12. J. Sarfati, Great gecko glue? Creation 23(1):54–55 (December 2000–February 2001). Înapoi la text.
  13. K. Autumn et al., Adhesive force of a single gecko foot hair, Nature 405(6787): 681–685 (8 June 2000); perspective by H. Gee, Gripping feat, same issue, p. 631. Înapoi la text.
  14. J. Sarfati, Lobster eyes—brilliant geometric design, Creation 23(3)12–13 (June–August 2001). Înapoi la text.