Epoca pământului

101 dovezi pentru un Pământ și un Univers tânăr de câteva mii de ani

de Don Batten
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Poate știința să dovedească vârsta Pământului?

Vârsta larg acceptată a Universului este, în prezent, de 13,77 miliarde de ani, iar a sistemului solar (inclusiv Pământul) este de 4,543 miliarde de ani. Cu toate acestea, nicio metodă științifică nu poate dovedi vârsta Pământului și a universului, incluzând cele pe care le-am enumerat aici, care sugerează cu tărie că aceste vârste acceptate sunt grav eronate. Deși indicatorii de vârstă sunt numiți „ceasuri”, ei nu sunt de fapt, pentru că toate vârstele rezultă din calcule care implică în mod necesar realizarea unor presupuneri despre trecut. Ora de pornire a „ceasului” trebuie să fie întotdeauna presupusă, precum și modul în care viteza ceasului a variat de-a lungul timpului. În plus, trebuie presupus că ceasul nu a fost niciodată deranjat.

Nu există un ceas natural independent față de care să fie testate aceste ipoteze. De exemplu, mulțimea craterelor pe Lună, pe baza ratelor de formare a craterelor observate în prezent, ar sugera că Luna este destul de veche. Cu toate acestea, pentru a trage această concluzie, trebuie să presupunem că rata de formare a craterelor a fost aceeași în trecut ca și acum. Și există acum motive întemeiate pentru a crede că s-ar putea să fi fost destul de intensă în trecut, caz în care craterele nu indică o vechime mare (vezi mai jos).

Toate vârstele de milioane de ani sunt calculate presupunând că ratele de schimbare a proceselor din trecut au fost aceleași pe care le observăm astăzi—numit principiul uniformitarismului. Dacă vârsta calculată în urma unor astfel de presupuneri nu este de acord cu ceea ce cred ei că ar trebui să fie, aceștia ajung la concluzia că ipotezele lor nu s-au aplicat în acest caz și le ajustează în consecință. Dacă rezultatul calculat dă o vârstă acceptabilă, cercetătorii o publică.

Exemplele de vârste tinere enumerate aici, sunt de asemenea obținute prin aplicarea aceluiași principiu al uniformitarismului. Susținătorii vârstelor lungi vor respinge dovezile pentru o vârstă tânără a Pământului, argumentând că ipotezele despre trecut nu se aplică în aceste cazuri. Cu alte cuvinte, vârsta nu este într-adevăr o chestiune de observație științifică, ci un argument despre presupunerile noastre privind trecutul neobservat.

Ipotezele din spatele dovezilor prezentate aici nu pot fi dovedite, însă faptul că o gamă atât de largă de fenomene diferite sugerează vârste mult mai tinere decât sunt acceptate în general, oferă un argument puternic pentru a pune sub semnul întrebării vârstele acceptate.

De asemenea, o serie de dovezi de care depind toate metodele de datare a timpului îndelungat mai degrabă contestă ipoteza uniformitarismului lent și gradual decât să ofere o estimare a vârstei.

Mulți dintre acești indicatori ai vârstelor tinere au fost descoperiți când oamenii de știință creaționiști au început să cerceteze lucruri care trebuiau „să dovedească” vârstele îndelungate. Lecția este clară: atunci când evoluționiștii aruncă o nouă provocare în cronologia Bibliei, nu vă îngrijorați. Mai devreme sau mai târziu, aceste dovezi presupuse vor fi răsturnate și chiar vor fi adăugate la lista dovezilor pentru o vârstă mai tânără a Pământului. Pe de altă parte, unele dovezi enumerate aici s-ar putea dovedi nefondate și vor trebui modificate. Aceasta este natura științei, în special știința istorică, pentru că nu putem experimenta evenimente din trecut (a se vedea „Evoluționismul nu e știință”).

Știința se bazează pe observație, iar singurul mijloc de încredere privind vârsta oricărui lucru este mărturia unui martor care a observat evenimentele. Biblia reprezintă mesajul singurului care a asistat la evenimentele Creației: Creatorul Însuși. Ca atare, Biblia este singurul mijloc de încredere pentru a cunoaște vârsta Pământului și a cosmosului. Vedeți Biblia: Certificatul de naștere al Universului. Învierea lui Iisus validează acuratețea Bibliei și Adam a fost creat în jurul anului 4000 î.Hr. și Potopul a avut loc în jurul anului 2500 î.Hr. Până la urmă, credem că Biblia va fi susținută și cei care neagă mărturia ei vor fi învinși.

Dovezi biologice pentru o vârstă tânără a Pământului

Imagini: Dr Mary Schweitzer

1. Găsirea secvențelor de ADN în apă sărată dovedește că Pământul e tânăr. ADN-ul extras din bacteriile presupuse de 425 de milioane de ani pune în discuție această vârstă, deoarece ADN-ul nu poate rezista mai mult de câteva mii de ani.
2. Vi se pare credibil să existe bacterii vii de 250 de milioane de ani? – bacteriile reînviate din incluziunile de sare presupuse a fi de 250 de milioane de ani, sugerează că sarea nu are milioane de ani. Vedeți și Salty saga.
3. Degradarea genomului uman datorită multiplelor mutații ușor nocive din fiecare generație este în concordanță cu o origine de doar câteva mii de ani. Sanford, J., Genetic entropy and the mystery of the genome, Ivan Press, 2005; vedeți recenzia cărții și interviul autorului în Creation 30(4):45–47, septembrie 2008. Acest lucru a fost confirmat prin modelarea realistă a geneticii populației, care arată că genomii sunt tineri, de ordinul a mii de ani. A se vedea Sanford, J., Baumgardner, J., Brewer, W., Gibson, P. și Remine, W., Mendel’s Accountant: A biologically realistic forward-time population genetics program, SCPE 8(2):147–165, 2007.
4. Datele pentru „Eva mitocondrială” sunt în concordanță cu o origine comună a tuturor oamenilor în urmă cu câteva mii de ani.
5. Variația foarte limitată a secvenței ADN cu privire la cromozomul Y uman din întreaga lume este în concordanță cu o origine recentă a omenirii, cu mii și nu milioane de ani în urmă.
6. Multe fosile „datate” cu multe milioane de ani sunt slab sau deloc mineralizate. Acest lucru contrazice vârsta îndelungată a Pământului. Vedeți, de exemplu, Oasele de dinozaur fosilizate nu au mai mult de câteva mii de ani vechime? Recordul îl dețin tuburile de viermi marini, „datate” la 550 de milioane de ani, care sunt moi și flexibile și aparent formate din compușii organici inițiali (lucrare inițială).
7. Celulele sanguine de dinozaur, vasele de sânge, proteinele (hemoglobină, osteocalcin, colagen, histone) și ADN-ul nu sunt în concordanță cu vârstele lor presupuse de peste 65 de milioane de ani, dar au mai mult sens dacă fosilele au mii de ani (maxim).
8. Absența racemizării 50:50 a aminoacizilor din fosile „datate” cu milioane de ani, în timp ce racemizarea completă ar avea loc în mii de ani. (racemizare = termenul tehnic pentru a fi ajuns la condiția 50:50)
9. Fosile vii – meduze, graptolite, celacant, stromatolite, pin Wollemi și alte sute. Faptul că sute de specii ar putea rămâne atât de neschimbate, chiar și în miliarde de ani în cazul stromatolitelor, pune la îndoială veridicitatea milioanelor și miliardelor de ani.
10. Secvențe discontinue de fosile. De exemplu, celacantul, pinul Wollemi și diverse fosile „index”, care sunt prezente în presupusele straturi antice și lipsesc din straturi reprezentând multe milioane de ani de atunci, dar care trăiesc și astăzi. Astfel de discontinuități sunt împotriva interpretării formațiunilor de rocă ca având vârste geologice mari – cum ar putea celacanturile să evite fosilizarea timp de 65 de milioane de ani, de exemplu? „Efectul Lazăr”—„învierea” rozătoarelor!
11. Vârstele celor mai vechi organisme vii din lume, copaci, sunt în concordanță cu o vârstă a Pământului de mii de ani.

Dovezi geologice pentru o vârstă tânără a Pământului

 Fotografie de Don Batten

12. Raritatea fosilelor vegetale în multe formațiuni care conțin numeroase fosile animale/erbivore. De exemplu, Formațiunea Morrison (Jurasic) din Montana. Vedeți Origins 21(1):51–56, 1994. De asemenea, gresia Coconino din Marele Canion are multe trasee (de animale), dar este aproape lipsită de plante. Rezultă că aceste roci nu sunt ecosisteme ale unei „epoci” îngropate in situ de-a lungul veacurilor, așa cum susțin evoluționiștii. Dovezile sunt în concordanță, mai degrabă, cu transportul catastrofal și îngroparea în timpul Potopului global din zilele lui Noe. Acest lucru elimină presupusele dovezi de milioane de ani.
13. Straturi groase, strâns curbate, fără semn de topire sau fracturare. De exemplu, din Marele Canion indică o pliere rapidă înainte ca sedimentele să aibă timp să se solidifice (firele de nisip nu au fost alungite sub presiune, așa cum era de așteptat dacă roca s-ar fi întărit). Aceasta elimină sutele de milioane de ani și este în concordanță cu formarea extrem de rapidă în timpul Potopului biblic. A se vedea Warped earth (scris de un geofizician).
14. Fosile polistratificate—trunchiuri de copaci în cărbune (specia Araucaria, pini king billy în cărbune din emisfera sudică). Există, de asemenea, trunchiuri de copaci polistratificate în pădurile fosilizate din Yellowstone și Joggins, Nova Scotia și în multe alte locuri. Trunchiurile polistratificate fosilizate de licopod apar în cărbunele emisferei nordice, indicând din nou îngroparea/formarea rapidă a materialului organic care a devenit cărbune.
15. Experimentele arată că, în condiții care imită forțele naturale, cărbunele se formează rapid; cărbunele brun în câteva săptămâni, iar cărbunele negru în câteva luni. Nu este nevoie de milioane de ani. Mai mult, perioadele îndelungate de timp ar putea fi un impediment pentru formarea cărbunelui, din cauza probabilității crescute de permineralizare a lemnului, ceea ce ar împiedica carbonizarea.
16. Experimentele arată că, în condiții care imită forțele naturale, petrolul se formează rapid; nu este nevoie de milioane de ani, fiind în concordanță cu o vârstă de mii de ani.
17. Experimentele arată că, în condiții care imită forțele naturale, opalele se formează rapid, în câteva săptămâni, nu în milioane de ani, așa cum s-a afirmat (opal = piatră semiprețioasă, cu luciu sticlos, incoloră, verde, albastră, albă)
18. Dovezile pentru formarea rapidă și catastrofală a păturilor de cărbune stau împotriva sutelor de milioane de ani pretinși, deasemenea și straturile în formă de Z, care indică un singur eveniment de depunere care le-a produs.
19. Dovezile pentru petrificarea rapidă a lemnului combat necesitatea unor perioade lungi de timp și este în concordanță cu o vârstă de mii de ani.
20. Filoanele și conductele clastice (pătrunderea sedimentelor prin roca sedimentară suprapusă) arată că straturile de rocă suprapuse erau moi când s-au format. Acest lucru comprimă drastic scara de timp pentru depunerea straturilor de rocă pătrunsă. Vedeți, Walker, T., Fluidisation pipes: Evidence of large-scale watery catastrophe, J. Creation (TJ) 14(3):8–9, 2000.
21. Para(pseudo) conformități – în cazul în care un strat de rocă se află deasupra altui strat de rocă, dar cu lipsa presupusă a milioane de ani de timp geologic, totuși planul de contact nu are nicio eroziune semnificativă; adică este un „spațiu plan”. De exemplu, gresie Coconino/șistul de ermit în Marele Canion (un interval presupus de 10 milioane de ani). Formațiunea groasă Schnebly Hill (gresie) se află între Coconino și Hermit, în centrul Arizonei. A se vedea Austin, S.A., Grand Canyon, monument to catastrophe, ICR, Santee, CA, USA, 1994 și Snelling, A., The case of the ‘missing’ geologic time, Creation 14(3):31–35, 1992.
22. Prezența marcajelor efemere (urme de ploaie, de animale) la granițele paraconformităților arată că stratul superior de rocă a fost depus imediat după cel inferior, eliminând un „interval” de milioane de ani. Consultați referințele din articolul Para(pseudo)conformities.
23. Combinarea straturilor adiacente care se presupune că sunt separate de milioane de ani elimină, de asemenea, multe presupuse milioane de ani de timp geologic. Cazul timpului geologic „lipsă”; Mississippian and Cambrian strata interbedding: 200 million years hiatus in question, CRSQ 23(4):160–167.
24. Lipsa bioturbării (găuri datorate viermilor, creșterea rădăcinilor) la paraconformități (goluri plane) consolidează lipsa de timp implicată în care geologii evoluționiști introduc multe milioane de ani pentru a forța rocile să se conformeze calendarului „dat”. (Bioturbarea este transformarea sedimentelor de către organisme precum viermi sau furnici. De obicei, bioturbarea distruge orice stratificare sau structură din sediment.)
25. Lipsa aproape completă de straturi de sol clar recunoscute oriunde în coloana geologică. Geologii susțin că au găsit o mulțime de soluri „fosile” (paleosoluri), dar acestea sunt destul de diferite de solurile de astăzi, lipsind trăsăturile care sunt utilizate în clasificarea diferitelor soluri. Fiecare sol care a fost investigat în detaliu dovedește că nu are caracteristicile solului adecvat. Dacă „timpul îndelungat” ar fi corect, cu sute de milioane de ani de viață abundentă pe Pământ, atunci ar fi trebuit să existe numeroase oportunități pentru formarea solului. Klevberg, P. și Bandy, R., CRSQ 39:252–68; CRSQ 40:99–116, 2003; Walker, T., Paleosols: digging deeper buries ‘challenge’ to Flood geology, J. Creation 17(3):28–34, 2003.
26. Mărimea limitată a inconformităților (inconformitate: o suprafață de eroziune care separă straturile tinere de rocile mai vechi). Suprafețele se erodează rapid (de exemplu, Badlands, Dakota de Sud), dar totuși există inconformități foarte limitate. Există „marea inconformitate” la baza Marelui Canion, dar, în rest, există aproximativ 300 de milioane de ani de straturi depuse deasupra fără nicio neconformitate semnificativă. Acest lucru este, din nou, în concordanță cu un timp mult mai scurt de depunere a acestor straturi. Vedeți Para(pseudo)conformities.
27. Parcul Național Arches (SUA) are peste 2000 de arcade de stâncă. Dacă 43 s-au prăbușit începând cu 1970 și articolul referențiat a fost scris în 2015, înseamnă 45 de ani, rezultând o rată de colaps de aproximativ 1 pe an, ceea ce înseamnă că toate ar fi dispărut în aproximativ 2000 de ani. Aceasta este în concordanță completă cu intervalul de timp biblic, dar nu cu cel evolutiv de milioane de ani (5 milioane?). Înregistrările istorice ale celor „12 Apostoli” din sudul Australiei ar trebui să permită calcularea unui „ceas” similar, deși mai grosolan ca acesta din SUA. Vedeți A dangerous view.
28. Descoperirea că alunecările de teren subacvatice („curenți de turbiditate”) care călătoresc cu aproximativ 50 km/h pot crea zone imense de sedimente în câteva ore (Press, F., și Siever, R., Earth, ed. a 4-a., Freeman & Co., NY, USA, 1986). Sedimentele despre care se crede că s-au format lent, de-a lungul veacurilor, devin acum recunoscute ca fiind formate extrem de rapid. A se vedea, de exemplu, A classic tillite reclassified as a submarine debris flow (tehnic).
29. Cercetările cu acvarii conținând sedimente formate din particule de diferite dimensiuni, arată că straturile de rocă stratificată despre care s-a crezut că s-au format în perioade uriașe de timp, în albia lacurilor, s-au format, de fapt, foarte repede. Chiar și grosimile precise ale stratului de rocă au fost reproduse după ce au fost măcinate și au trecut în acvariu. Vedeți Experiments in stratification of heterogeneous sand mixtures, Sedimentation Experiments: Nature finally catches up! și Sandy Stripes Do many layers mean many years? De asemenea, s-a dovedit că particulele foarte fine se depun mult mai repede decât s-a crezut anterior, permițând formarea rapidă a depunerilor de argilit.
30. Exemplele observate de formare rapidă a canionului; de exemplu, Canionul Providence din sud-vestul Georgiei, Canionul Burlingame lângă Walla Walla, Washington și Canionul Lower Loowit, lângă Muntele St Helens. Rapiditatea formării acestor canioane, care arată similar cu altele despre care se presupune că au avut nevoie de multe milioane de ani, pune în discuție vârsta presupusă a canioanelor pe care nimeni nu le-a văzut când s-au format.
31. Exemple observate de formare rapidă a insulelor, precum Surtsey, care se împotrivesc ideii că astfel de insule au nevoie de perioade lungi de timp. Vedeți și Tuluman—A Test of Time.
32. Rata de eroziune a coastelor, pe orizontală. De exemplu, Beachy Head, Marea Britanie, pierde un metru de coastă la fiecare șase ani.
33. Rata de eroziune a continentelor pe verticală nu este în concordanță cu vârsta presupusă a Pământului. Vedeți Creation 22(2):18–21.
34. Existența platourilor plane semnificative care sunt „datate” la mai multe milioane de ani („paleoplatouri înalte”). Un exemplu este Insula Kangaroo (Australia). C. R. Twidale, un celebru geograf australian a scris: „supraviețuirea acestor paleoforme este, într-un anumit grad, o rușine pentru toate modelele acceptate de dezvoltare a reliefului.” Twidale, C.R. On the survival of paleoforms, American J. Science 5(276):77–95, 1976 (citat la p. 81). Vedeți Austin, S.A., Did landscapes evolve? Impact 118, Aprilie 1983.
35. Originea recentă și aproape simultană a tuturor lanțurilor muntoase înalte din întreaga lume – inclusiv Himalaya, Alpi, Anzi și Stâncoși – care au avut cea mai mare ascensiune până la înălțimile actuale începând cu „5 milioane” de ani în urmă, în timp ce procesele de dezvoltare montană se desfășoară de aproximativ câteva miliarde de ani. Baumgardner, J., Recent uplift of today’s mountains. Impact 381, Martie 2005.
36. Defileurile de apă. Este vorba de chei tăiate prin lanțurile muntoase pe unde curg râurile. Ele apar la nivel mondial și fac parte din ceea ce geologii evoluționiști numesc „sisteme de drenare discordante”. Sunt „discordante”, deoarece nu se încadrează în sistemul de credință a timpului îndelungat. Dovezile susțin formarea rapidă într-un cadru temporal recent, în care defileurile au fost formate în faza recesivă/faza de dispersie a Potopului global din zilele lui Noe. Vedeți Oard, M., Do rivers erode through mountains? Water gaps are strong evidence for the Genesis Flood, Creation 29(3):18–23, 2007.



37. Eroziunea de la Cascada Niagara și în alte astfel de locuri este în concordanță cu doar câteva mii de ani de la Potopul biblic. Cu toate acestea, o mare parte din defileul Niagara s-a format probabil foarte repede, odată cu drenarea catastrofală a lacului glaciar Agassiz; vedeți: Climate change, Niagara and catastrophe.
38. Rata de creștere a deltei râurilor este în concordanță cu mii de ani de la Potopul biblic, nu cu perioade mari de timp. Argumentul revine la Mark Twain. Exemplul 1. Mississippi—Creation Research Quarterly (CRSQ) 9:96–114, 1992; CRSQ 14:77; CRSQ 25:121–123. Exemplul 2. Tigris–Euphrates: CRSQ 14:87, 1977
39. Cursuri de apă subdimensionate. Văile râurilor sunt prea mari pentru pâraiele pe care le conțin. Dury vorbește despre „distribuția pe întregul continent a cursurilor de apă”. Utilizând caracteristicile canalului, Dury a concluzionat că, cursurile trecute conțineau de 20-60 de ori mai multă apă. Aceasta înseamnă că văile râului ar fi fost sculptate foarte repede, nu încet, în timp. Vedeți Did landscapes evolve? Impact 118, 1983.
40. Cantitatea de sare din mare. Chiar ignorând efectul Potopului biblic și presupunând salinitatea inițială nulă și toate ratele de intrare și eliminare astfel încât să maximizeze timpul necesar pentru a acumula toată sarea, vârsta maximă a oceanelor, de 62 de milioane de ani, este mai mică decât 1/50 din ceea ce susțin evoluționiștii. Acest lucru sugerează că vârsta Pământului este radical mai mică.
41. Cantitatea de sedimente de pe fundul mărilor, la ritmurile actuale de eroziune, s-ar acumula în doar 12 milioane de ani; o clipire a ochiului în comparație cu vârsta presupusă de până la 3 miliarde de ani. Mai mult, geologii consideră că în trecut s-au aplicat rate de eroziune mai mari, ceea ce scurtează intervalul de timp. Din punct de vedere biblic, la sfârșitul Potopului lui Noe s-ar fi adăugat o mare cantitate de sedimente, cu apa care a ieșit din pământul neconsolidat, prin urmare cantitatea de sediment este perfect compatibilă cu o istorie de mii de ani.
42. Noduli de fier-mangan (IMN – Iron-manganese nodules) pe fundul mării. Viteza măsurată de creștere a acestor noduli indică o vârstă de numai mii de ani. Lalomov, A.V., 2006. Mineral deposits as an example of geological rates. CRSQ 44(1):64–66. În legătură cu aceasta este concentrația de nichel din oceane.
43. Vârsta depunerilor de placer (concentrații de metale grele, cum ar fi staniul, în sedimentele moderne și rocile sedimentare consolidate). Ratele de depunere măsurate indică o vârstă de mii de ani, nu de milioane de ani. A se vedea L Lalomov, A.V., and Tabolitch, S.E., 2000. Age determination of coastal submarine placer, Val’cumey, northern Siberia. J. Creation (TJ) 14(3):83–90.
44. Presiunea în puțurile de petrol/gaz indică o origine recentă a petrolului și a gazului. Dacă ar avea multe milioane de ani, ne-am aștepta ca presiunile să se echilibreze, chiar și în roci cu permeabilitate mică. „Experții în prospectarea petrolului remarcă imposibilitatea creării unui model eficient, dată fiind generarea lungă și lentă a petrolului pe parcursul a milioane de ani (Petukhov, 2004). În opinia lor, dacă modelele necesită o scală geocronologică standard de mai multe miliarde de ani, cea mai bună strategie de explorare este forarea puțurilor pe o rețea aleatorie.”—Lalomov, A.V., 2007. Mineral deposits as an example of geological rates. CRSQ 44(1):64–66.
45. Dovezile directe ale faptului că petrolul se formează astăzi în bazinul Guaymas și în strâmtoarea Bass sunt în concordanță cu un Pământ tânăr (deși nu sunt necesare pentru un Pământ tânăr).
46. Inversările rapide ale paleomagnetismului subminează utilizarea paleomagnetismului în datarea rocilor și sugerează procese rapide, comprimând enorm scara de timp.
47. Modelul de magnetizare în dungi magnetice, în care magma se ridică la canalele din mijlocul oceanului, susține că inversările durează multe mii de ani și indică mai degrabă o răspândire rapidă a fundului mării, precum și inversări magnetice rapide, în concordanță cu un Pământ tânăr (Humphreys, D.R., Has the Earth’s magnetic field ever flipped? Creation Research Quarterly 25(3):130–137, 1988).



48. Ratele măsurate de creștere a stalactitelor și stalagmitelor în peșterile calcaroase sunt în concordanță cu o vârstă de câteva mii de ani. Vedeți și articole despre formarea peșterilor de calcar.
49. Scăderea câmpului magnetic al Pământului. Descreșterea exponențială, cu fluctuații mai ales în timpul și după Potop, este evidentă din măsurătorile istorice și este în concordanță cu ipoteza degradării libere de la creație, ceea ce sugerează o vârstă a Pământului de numai mii de ani. Pentru dovezi suplimentare privind faptul că acesta are o scădere exponențială cu o constantă de timp de 1611 ani (±10), a se vedea: Humphreys, R., Earth’s magnetic field is decaying steadily—with a little rhythm, CRSQ 47(3):193–201; 2011
50. Fluxul de căldură în exces de pe Pământ este în concordanță cu o vârstă tânără mai degrabă decât cu miliarde de ani, chiar ținând cont de căldura provocată de descompunerea radioactivă. A se vedea Woodmorappe, J., 1999. Lord Kelvin revisited on the young age of the earth, J. Creation (TJ) 13(1):14, 1999.

Datarea radiometrică și vârsta Pământului

51. Carbonul-14 din cărbune sugerează vârste de mii de ani și contrazice clar vârstele de milioane de ani.
52. Carbonul-14 din petrol sugerează din nou vârste de mii, nu milioane, de ani.
53. Carbonul-14 din lemnul fosilizat indică, de asemenea, vârste de mii de ani, nu de milioane, de ani.
54. Carbonul-14 în diamante sugerează vârste de mii de ani, nu de miliarde, de ani. Rețineți că încercările de a explica carbonul-14 în diamante, cărbune etc., cum ar fi neutronii din descompunerea uraniului care transformă azotul în C-14 nu se susțin. Vedeți: Obiecții.
55. Datări incompatibile cu radioizotopi folosind aceeași tehnică argumentează împotriva credibilității metodelor de datare care dau milioane de ani.
56. Datări incompatibile cu radioizotopi folosind tehnici diferite argumentează împotriva credibilității metodelor de datare care dau milioane de ani (sau miliarde de ani pentru vârsta Pământului).
57. „Izocronele” non-radiogene ale elementelor radioactive și non-radioactive subminează presupunerile din spatele „datării” izocrone, care indică miliarde de ani. Izocronele „false” sunt comune.
58. Diferitele fețe ale aceluiași cristal de zirconiu și bucăți de zirconiu de la aceeași stâncă având „vârste” diferite subminează toate „datele” obținute din zirconiu.
59. Dovada unei perioade de descompunere radioactivă rapidă în trecutul recent (concentrații de plumb și heliu și rate de difuzie la zirconiu) indică un Pământ tânăr.
60. Cantitatea de heliu, produs prin descompunerea alfa a elementelor radioactive, reținută în zirconiul din granit este în concordanță cu o vârstă de 6000±2000 de ani, nu cu presupusele miliarde de ani. A se vedea: Humphreys, D.R., Young helium diffusion age of zircons supports accelerated nuclear decay, Capitolul 2 (paginile 25–100) în: Vardiman, Snelling, and Chaffin (eds.), Radioisotopes and the Age of the Earth: Results of a Young Earth Creationist Research Initiative, Volume II, Institute for Creation Research and Creation Research Society, 2005.
61. Plumb în zirconiul din miezurile de foraj de adâncime față de cele de suprafață. Sunt asemănătoare, dar ar trebui să existe mai puțin în cele adânci, din cauza căldurii mai mari care provoacă rate de difuzie mai mari de-a lungul presupuselor vârste îndelungate. Dacă vârstele sunt de mii de ani, nu ar fi de așteptat să existe o diferență prea mare, așa cum este cazul acum (Gentry, R., et al., Differential lead retention in zircons: Implications for nuclear waste containment, Science 216(4543):296–298, 1982; DOI: 10.1126/science.216.4543.296).
62. Halourile pleocroice produse în granit de zonele concentrate cu elemente având perioada de înjumătățire scurtă, cum ar fi poloniul, sugerează o perioadă de descompunere nucleară rapidă a izotopilor părinți în timpul formării rapide a rocilor și formarea rapidă a rocilor, amândouă fiind împotriva timpului geologic îndelungat și a Pământului bătrân. Vedeți, Radiohalos: Startling evidence of catastrophic geologic processes, Creation 28(2):46–50, 2006.
63. Halourile pleocroice (radio-halouri) formate prin descompunerea poloniului, un element cu timp înjumătățire foarte scurt, în lemnul carbonizat din mai multe epoci geologice sugerează formarea rapidă a tuturor straturilor aproximativ în același timp, în același proces, în concordanță cu model biblic al Pământului „tânăr”, mai degrabă decât milioanele de ani pretinse pentru aceste evenimente.
64. „Burning Mountain” din Australia este împotriva datărilor radiometrice și a sistemului de credințe de milioane de ani (conform datării radiometrice a lavei care a aprins cărbunele ce a ars de aproximativ 40 de milioane de ani, dar acest lucru, în mod clar, nu este posibil).

Dovezi astronomice pentru o vârstă tânără a Pământului și Universului

Fotografie de la NASA

65. Dovada activității vulcanice recente pe satelitul Pământului nu este în concordanță cu vârsta lui mare, deoarece ar fi trebuit să se răcească de mult dacă avea miliarde de ani. Vedeți: Transient lunar phenomena: a permanent problem for evolutionary models of Moon formation și Walker, T., și Catchpoole, D., Lunar volcanoes rock long-age timeframe, Creation 31(3):18, 2009. A se vedea coroborarea suplimentară: “At Long Last, Moon’s Core ‘Seen’”; www.sciencemag.org/news/2011/01/long-last-moons-core-seen.
66. Îndepărtarea Lunii de Pământ. Fricțiunea mareică face ca Luna să se îndepărteze de Pământ cu 4 cm pe an. Ar fi fost mai mare în trecut când Luna și Pământul erau mai apropiate. Luna și Pământul ar fi fost apropiate catastrofal (limita Roche) la mai puțin de un sfert din vârsta lor presupusă.
67. Fostul câmp magnetic al Lunii. Rocile prelevate din scoarța Lunii au un magnetism rezidual care indică faptul că Luna a avut cândva un câmp magnetic mult mai puternic decât cel al Pământului de azi. Nicio ipoteză plauzibilă de „dinam” nu ar putea susține chiar și un câmp magnetic slab, cu atât mai puțin unul puternic care ar putea lăsa un astfel de magnetism rezidual într-un interval de timp de miliarde de ani. Dovada susține mai mult o creație recentă a Lunii și a câmpului său magnetic și a scăderii libere a câmpului magnetic în cei 6000 de ani de atunci. Humphreys, D.R., The moon’s former magnetic field—still a huge problem for evolutionists, J. Creation 26(1):5–6, 2012.
68. Craterele fantomă de pe mările Lunii („mări” întunecate formate din fluxuri masive de lavă) reprezintă o problemă pentru vârstele îndelungate presupuse. Impacturile enorme au cauzat, în mod evident, craterele mari și fluxurile de lavă din aceste cratere, iar această lavă a îngropat parțial alte cratere de impact mai mici din craterele mai mari, lăsând „fantome”. Dar acest lucru înseamnă că impacturile mai mici nu s-au produs la prea mult timp după cele mari, deoarece, în caz contrar, ar fi curs lavă în craterele mai mari înainte de impacturile mai mici. Acest lucru sugerează un interval de timp foarte restrâns pentru toate aceste cratere și, implicit, celelalte corpuri cu cratere ale sistemului nostru solar. Ei sugerează că formarea craterelor a avut loc destul de repede. A se vedea Fryman, H., Ghost craters in the sky, Creation Matters 4(1):6, 1999; A biblically based cratering theory (Faulkner); Lunar volcanoes rock long-age timeframe.
69. Prezența unui câmp magnetic semnificativ în jurul lui Mercur nu este în concordanță cu vârsta presupusă de miliarde de ani. O planetă atât de mică ar fi trebuit să se răcească suficient, astfel încât orice nucleu lichid s-ar solidifica, împiedicând mecanismul „dinamului” evoluționiștilor. Vedeți și Humphreys, D.R., Mercury’s magnetic field is young! J. Creation 22(3):8–9, 2008.
70. Planetele exterioare Uranus și Neptun au câmpuri magnetice, dar ele ar trebui să fie „moarte” de mult timp, dacă sunt la fel de vechi cum se pretinde. Presupunând o vârstă de mii de ani a sistemului solar, fizicianul Russell Humphreys a prezis cu succes intensitățile câmpurilor magnetice ale lui Uranus și Neptun.
71. Sateliții mai mari ale lui Jupiter, Ganymede, Io și Europa, au câmpuri magnetice, pe care nu ar trebui să le aibă dacă aveau miliarde de ani, deoarece au miezuri solide și astfel niciun dinam nu ar putea genera câmpurile magnetice. Aceasta este în concordanță cu predicțiile creaționistului Humphreys. A se vedea, de asemenea, Spencer, W., Ganymede: the surprisingly magnetic moon, J. Creation 23(1):8–9, 2009.
72. Sateliții vulcanici activi ai lui Jupiter (Io) sunt în concordanță cu vârsta tânără (misiunea Galileo a înregistrat 80 de vulcani activi). Dacă Io ar fi erupt de peste 4,5 miliarde de ani, chiar cu 10% din rata actuală, ar fi erupt întreaga masă de 40 de ori. Io arată ca un satelit tânăr și nu se potrivește cu vârsta presupusă de miliarde de ani a sistemului solar. Interacțiunea gravitațională cu Jupiter și alți sateliți cauzează doar o parte din excesul de căldură produs.
73. Suprafața satelitului Europa al lui Jupiter. Studiile efectuate asupra câtorva cratere au indicat că până la 95% din craterele mici și multe dintre cele medii sunt formate din resturi aruncate de impacturi mai mari. Aceasta înseamnă că au existat impacturi mult mai puține decât s-a crezut în sistemul solar și vârstele altor obiecte din sistemul solar, deduse din numărul de cratere, trebuie reduse drastic (vedeți Psarris, Spike, What you aren’t being told about astronomy, volume 1: Our created solar system DVD, disponibil la CMI).
74. Metanul de pe Titan (cel mai mare satelit al lui Saturn) – metanul ar trebui să dispară din cauza descompunerii induse de radiația UV. Produsele fotolizei ar fi trebuit să genereze și o mare imensă de hidrocarburi mai grele, precum etanul. Un articol de astrobiologie intitulat „The missing methane” (n.t., Metanul lipsă) l-a citat pe unul dintre cercetătorii de la Cassini, Jonathan Lunine, spunând: „Dacă chimia de pe Titan a continuat în stare de echilibru de-a lungul vârstei sistemului solar, atunci am prezice că un strat de etan gros de 300 până la 600 de metri ar trebui să fie depus pe suprafață.” Nu se vede o astfel de mare, care este în concordanță cu Titan ca având o fracțiune minusculă din vârsta pretinsă a sistemului solar (desigur, Lunine nu acceptă implicațiile evidente referitoare la vârsta tânără ale acestor observații, astfel încât el speculează, de exemplu, că trebuie să existe o sursă necunoscută de metan).
75. Rata schimbării/dispariției inelelor lui Saturn nu este în concordanță cu vârsta lor presupusă; susține tinerețea.
76. Enceladus, un satelit al lui Saturn, arată tânăr. Astronomii care se gândesc la „miliarde de ani” au crezut că acest satelit va fi rece și mort, dar este foarte activ, aruncând jeturi masive de vapori de apă și particule de gheață în spațiu la viteze supersonice, în concordanță cu o vârstă mult mai tânără. Calculele arată că interiorul ar fi înghețat după 30 de milioane de ani (mai puțin de 1% din vârsta presupusă); fricțiunea mareică de la Saturn nu explică activitatea sa tinerească (Psarris, Spike, What you aren’t being told about astronomy, volume 1: Our created solar system DVD; Walker, T., Enceladus: Saturn’s sprightly moon looks young, Creation 31(3):54–55, 2009).
77. Miranda, un satelit mic al lui Uranus, ar fi trebuit să fie mort demult, dacă este vechi de miliarde de ani, dar caracteristicile sale extreme de suprafață sugerează altfel. Vedeți Revelations in the solar system.
78. Neptunul ar trebui să fie „înghețat” de mult timp, lipsit de o mișcare puternică a vântului, dacă avea miliarde de ani, însă cu toate acestea, în 1989, Voyager II a considerat că este altfel – are cele mai rapide vânturi din întregul sistem solar. Această observație este în concordanță cu o vârstă tânără, nu cu miliarde de ani. Vedeți Neptune: monument to creation.
79. Inelele lui Neptun au regiuni groase și regiuni subțiri. Această inegalitate înseamnă că nu pot avea miliarde de ani, deoarece coliziunile obiectelor ar face inelul foarte uniform. Revelations in the solar system.
80. Vârsta tânără a suprafeței satelitului lui Neptun, Triton – mai puțin de 10 milioane de ani, chiar și cu ipoteze evoluționiste privind ratele de impact (a se vedea Schenk, P.M., and Zahnle, K. On the Negligible Surface Age of Triton, Icarus 192(1):135–149, 2007. (doi:10.1016/j.icarus.2007.07.004).
81. Uranus și Neptun au câmpuri magnetice mult în afara axei, ceea ce este o situație instabilă. Când acest lucru a fost descoperit la Uranus, s-a presupus că planeta tocmai trecuse printr-o inversare a câmpului magnetic. Cu toate acestea, când s-a găsit un lucru similar la Neptun, această explicație ad-hoc a fost răsturnată. Aceste observații sunt în concordanță cu vârste de mii de ani și nu cu miliarde de ani.
82. Orbita lui Pluto este haotică pe o scară de timp de 20 de milioane de ani și afectează restul sistemului solar, care ar deveni, de asemenea, instabil pe această scară de timp, ceea ce sugerează că trebuie să fie mult mai tânăr. (Vedeți: Rothman, T., God takes a nap, Scientific American 259(4):20, 1988).
83. Existența cometelor scurt periodice (perioada orbitală mai mică de 200 de ani), de ex. Halley, care are o viață mai mică de 20.000 de ani, este în concordanță cu o vârstă a sistemului solar de mai puțin de 10.000 de ani. Trebuie inventate ipoteze ad-hoc pentru a evita această dovadă (vedeți Centura Kuiper). Consultați Comets and the age of the solar system.
84. Spectrele în infraroșu apropiat ale obiectelor centurii Kuiper, Quaoar și Charon, indică faptul că ambele conțin gheață cu apă cristalină și hidrat de amoniac. Acest material apos nu poate fi cu mult mai vechi de 10 milioane de ani, ceea ce este în concordanță cu un sistem solar tânăr, nu cu unul de 5 miliarde de ani. Vedeți: The ‘waters above’.
85. Timpul de viață al cometelor lung periodice (perioada orbitală mai mare de 200 de ani), precum Hyakutake sau Hale-Bopp sugerează că nu ar fi putut avea originea în sistemul solar acum 4,5 miliarde de ani. Cu toate acestea, existența lor este în concordanță cu o vârstă tânără a sistemului solar. Din nou, a fost inventat ad-hoc Norul Oort pentru a încerca să explice aceste comete care sunt încă prezente după miliarde de ani. Vedeți Comets and the age of the solar system.
86. Durata de viață maximă preconizată a asteroizilor aproape de Pământ este de ordinul unui milion de ani, după care aceștia se ciocnesc cu Soarele. Iar efectul Yarkovsky mută asteroizii pe orbitele apropiate de Pământ mai repede decât se crezuse. Aceasta pune în discuție originea asteroizilor cu formarea sistemului solar (scenariul obișnuit), sau sistemul solar este mult mai tânăr decât cei 4,5 miliarde de ani pretinși. Henry, J., The asteroid belt: indications of its youth, Creation Matters 11(2):2, 2006.
87. Durata de viață a asteroizilor binari – unde un asteroid minuscul „satelit” orbitează un asteroid mai mare – în centura principală (reprezintă aproximativ 15–17% din total): efectele mareice limitează viața acestor sisteme binare la aproximativ 100.000 de ani. Dificultățile de concepere a oricărui scenariu de formare a sistemelor binare în număr atât de mare pentru a menține populația, au determinat pe unii astronomi să se îndoiască de existența lor, dar sondele spațiale au confirmat-o (Henry, J., The asteroid belt: indications of its youth, Creation Matters 11(2):2, 2006).
88. Rata rapidă de schimbare observată în stele contrazice vârstele vaste atribuite evoluției stelare. De exemplu, obiectul lui Sakurai din Săgetător: în 1994, această stea a fost, cel mai probabil, o pitică albă în centrul unei nebuloase planetare; până în 1997, a ajuns un uriaș galben strălucitor, de aproximativ 80 de ori mai mare decât soarele (Astronomy & Astrophysics 321:L17, 1997). În 1998, s-a extins și mai mult, devenind un supergigant roșu de 150 de ori mai mare decât soarele. Dar apoi s-a redus la fel de repede; până în 2002, steaua a fost invizibilă chiar și pentru cele mai puternice telescoape optice, deși este detectabilă în infraroșu, care trece prin praf (Muir, H., 2003, Back from the dead, New Scientist 177(2384):28–31).
89. Paradoxul soarelui tânăr și slab luminos. Conform teoriei evoluției stelare, pe măsură ce nucleul soarelui se transformă din hidrogen în heliu cu ajutorul fuziunii nucleare, greutatea moleculară medie crește, ceea ce ar comprima rata de fuziune crescândă a miezului soarelui. Rezultatul este că peste câteva miliarde de ani, soarele ar fi trebuit să lumineze cu 40% mai mult de la formarea sa și cu 25% de la apariția vieții pe Pământ. În ultimul caz, aceasta se traduce printr-o creștere a temperaturii cu 16-18 °C pe Pământ. Temperatura medie actuală este de 15 ºC, deci Pământul ar fi trebuit să aibă o temperatură de aproximativ -2 ºC când a apărut viața. Vedeți: Faulkner, D., The young faint Sun paradox and the age of the solar system, J. Creation (TJ) 15(2):3–4, 2001. Din 2010, soarele tânăr și slab luminos rămâne o problemă: Kasting, J.F., Early Earth: Faint young Sun redux, Nature 464:687–689, 1 Aprilie 2010; doi:10.1038/464687a; www.nature.com/nature/journal/v464/n7289/full/464687a.html
90. Dovada unei activități geologice (foarte) recente (mișcări tectonice) pe Lună este în contradicție cu vârsta presupusă de miliarde de ani și originea sa fierbinte. Watters, T.R., et al., Evidence of Recent Thrust Faulting on the Moon Revealed by the Lunar Reconnaissance Orbiter Camera, Science 329(5994):936–940, 20 August 2010; DOI: 10.1126/science.1189590 („Această detecție, însoțită de vârsta aparentă foarte tânără a faliilor, sugerează o contracție globală în stadiul târziu al Lunii.”) Imaginile NASA susțin originea biblică a Lunii.
91. Giganții gazoși, Jupiter și Saturn, radiază mai multă energie decât primesc de la soare, sugerând o origine recentă. Jupiter radiază aproape de două ori mai multă energie decât primește de la soare, ceea ce indică faptul că poate avea mai puțin de 1% din vârsta presupusă de 4,5 miliarde de ani a sistemului solar. Saturn radiază aproape de două ori mai multă energie pe unitate de masă decât Jupiter. Vedeți The age of the Jovian planets.
92. Stelele rapide sunt în concordanță cu o vârstă tânără a universului. De exemplu, multe stele din galaxiile pitice ale Grupului Local se îndepărtează unele de altele la viteze estimate la 10-12 km/s. La aceste viteze, stelele ar fi trebuit să se împrăștie în 100 Ma, ceea ce, comparativ cu presupusa vârstă de 14000 Ma a universului, este un timp scurt. Vedeți Fast stars challenge big bang origin for dwarf galaxies.
93. Îmbătrânirea galaxiilor spirale (mult mai puțin de 200 de milioane de ani) nu este în concordanță cu vârsta presupusă de multe miliarde de ani. Descoperirea galaxiilor spirale extrem de „tinere” evidențiază problema acestor dovezi pentru vârstele presupuse.
94. Numărul rămășițelor de supernove de tip I (SNR) observabile în galaxia noastră este în concordanță cu o vârstă de mii de ani, nu cu milioane sau miliarde. Vedeți Davies, K., Proc. 3p^rd ICC, pp. 175–184, 1994.
95. Există o mare sărăcie a SNR-urilor extrem de extinse în comparație cu ceea ce se așteaptă în cosmogonia evoluționistă. Vedeți resturile de supernove.

Istoria umanității este în concordanță cu o vârstă tânără a Pământului

96. Creșterea populației umane. O creștere de mai puțin de 0,5%/an de la cei șase oameni în urmă cu 4500 de ani ar produce populația de astăzi. Unde sunt toți oamenii dacă am fost aici de mult mai mult timp?
97. Scheletele și artefactele umane din „Epoca de piatră”. Nu există suficiente pentru un timp de 100.000 de ani și o populație umană de doar un milion, ca să nu mai vorbim de mai mulți oameni (10 milioane?). Vedeți Where are all the people?
98. Durata istoriei înregistrate. Originea diferitelor civilizații, scrieri etc., toate datate cam în același timp în urmă cu câteva mii de ani. Vedeți Evidence for a young world.
99. Limbi. Asemănările dintre limbile care se pretind a fi separate de multe zeci de mii de ani este împotriva vârstelor presupuse (de exemplu, comparați unele limbi aborigene din Australia cu limbile din sud-estul Indiei și Sri Lanka). Vedeți The Tower of Babel account affirmed by linguistics.
100. „Miturile” culturale comune vorbesc despre separarea recentă a popoarelor din întreaga lume. Un exemplu în acest sens este frecvența poveștilor despre potopul care distruge Pământul.
101. Originea agriculturii. Datarea seculară situează agricultura la aproximativ 10.000 de ani și totuși aceeași cronologie spune că omul modern există de cel puțin 200.000 de ani. Cu siguranță oamenii ar fi aflat mult mai repede cum să semeni semințe pentru a produce mâncare. Vedeți: Evidence for a young world.