În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Timothy G. Standish, biolog

Dr. Standish este profesor asociat de biologie la Universitatea Andrews din Berrien Springs, Michigan. Deține o licență în zoologie de la Universitatea Andrews, un masterat în biologie de la Universitatea Andrews și un doctorat în biologie și politici publice de la Universitatea George Mason (Universitatea din Virginia), Charlottesville, Virginia. El predă genetică la Universitatea Andrews și în prezent cercetează genetica comportamentului greierului (Achita domesticus).

Citirea cărții The Blind Watchmaker (n.t., Ceasornicarul orb) de Richard Dawkins a fost o experiență esențială pentru mine. De curând îmi începusem doctoratul la Universitatea George Mason și m-am înscris nerăbdător la un curs intitulat „Probleme în teoria evolutivă”. Cartea The Blind Watchmaker a fost o lectură obligatorie și, cu un entuziasm crescut, am notat semnele strălucitoare imprimate pe copertă. Potrivit publicației The Economist, această carte a fost „o apărare a darwinismului la fel de bine scrisă și viguroasă ca și cum ar fi fost publicată în 1859”. Lee Dembart, care scria pentru Los Angeles Times, a fost și mai efuziv: „Fiecare pagină spune adevărul. Este una dintre cele mai bune cărți științifice—dintre cele mai bune cărți—pe care le-am citit vreodată”. O carte care a fost „Câștigătoarea Premiului Heinemann al Societății Regale de Literatură și a Premiului pentru Carte Los Angeles Times” nu trebuie să conțină decât strălucire nedistilată. M-am simțit plin de încredere în timp ce plăteam pentru carte și ieșeam din magazin nerăbdător să o citesc.

După ce am străbătut toată hiperbola, am fost uimit de ideile prezentate de Dawkins în The Blind Watchmaker. Retorica a lustruit argumentele cu un luciu sclipitor, dând pe scurt impresia că pietricelele sunt nestemate. Dar pe măsură ce fiecare metaforă a fost eliminată, ideile de bază nu au susținut ideea că selecția naturală ar putea explica originea vieții și complexitatea semnificativă a organismelor. Cel mai uimitor pentru mine a fost realizarea că una dintre ideile de bază ale cărții a încălcat, de fapt, principiul selecției naturale.

Dawkins a unit două idei pentru susținerea darwinismului. Prima idee a fost că, având suficiente șanse, improbabilul devine probabil. De exemplu, aruncarea unei monede de zece ori la rând și obținerea mărcii de fiecare dată este foarte puțin probabilă; ne-am aștepta să se întâmple aproximativ o dată la 1024 încercări. Cei mai mulți dintre noi nu ne-am apuca să aruncăm monede doar pentru a vedea cum se întâmplă, dar dacă am avea un milion de oameni care aruncă monede, am vedea că se întâmplă de multe ori. Acest fenomen este mediatizat în ziare atunci când sunt anunțați câștigătorii la loterie. Câștigarea unui loz de milioane de dolari este puțin probabilă, dar cum există milioane de oameni care cumpără bilete, în cele din urmă cineva va câștiga.

Dawkins recunoaște că șansele ca viața să înceapă dintr-o colecție aleatoare de substanțe chimice sunt foarte mici, dar având în vedere un univers imens și miliardele de ani în care a existat, improbabilul devine probabil. În această idee se regăsește logica lui Ernst Haeckel, care a scris în cartea sa The Riddle of the Universe (n.t., Ghicitoarea universului), publicată în 1900:

Multe dintre stele, a căror lumină a necesitat mii de ani ca să ajungă la noi, sunt cu siguranță sori ca propriul nostru soare-mamă și sunt înconjurate de planete și sateliți, la fel ca în sistemul nostru solar. Suntem îndreptățiți să presupunem că mii dintre aceste planete se află într-un stadiu similar de dezvoltare cu cel al pământului nostru… și că din compușii săi de azot s-a dezvoltat protoplasma—acea substanță minunată care singură, din punctul de vedere al cunoștințelor noastre, este posesoare a vieții organice.

Haeckel a fost optimist cu privire la prezența unor condiții care ar putea susține viața pe alte planete decât pământul și tocmai în aceasta apare una dintre problemele argumentului lui Dawkins. În timp ce universul este imens, acele locuri în care viața așa cum o cunoaștem ar putea supraviețui, darămite să apară, par a fi puține și distanțate. Până în prezent, a fost descoperit un singur loc în care sunt prezente condițiile de viață, iar noi trăim deja pe el. Astfel, nu există prea multe motive pentru a fi optimiști că universul este plin de planete scăldate într-o supă primordială din care ar putea evolua viața. Dawkins a scris clar despre imensitatea universului și a vârstei sale, dar nu a reușit să ofere un exemplu, altul decât pământul, în care s-ar putea produce evenimentul improbabil al unei generări spontane de viață. Chiar dacă universul ar fi plin de proto-pământuri și ar fi disponibile perioadele de timp sugerate de știința modernă, acesta nu este încă un argument semnificativ, ca și cum ceva este imposibil—cu alte cuvinte, șansele ca acest lucru să se întâmple sunt nule—atunci nu se va întâmpla niciodată, nici măcar într-o perioadă infinită de timp. De exemplu, chiar dacă am avea milioane de oameni care aruncă monede, fiecare cu zece aruncări la rând, șansele pentru oricine să obțină de 11 ori marca din zece încercări sunt nule, deoarece șansele de a obține de 11 ori marca din zece încercări de către o singură persoană sunt zero. Concluzia este că șansele ca viața să evolueze de la precursori care nu sunt vii sunt, în esență, zero. În mod ironic, aceasta a fost cea mai puternică dintre cele două idei sau argumente prezentate de Dawkins.

Al doilea argument a fost prezentat ca o analogie: imaginați-vă o maimuță tastând la o mașină de scris cu 27 de taste, toate literele din alfabetul englez și bara de spațiu. Cât timp ar dura ca maimuța să scrie ceva care avea vreun sens? Dawkins sugerează propoziția rostită de Hamlet care, descriind un nor, pronunță: „Cred că este ca o nevăstuică”. Nu este o propoziție lungă și are foarte puțin sens, dar se poate folosi de dragul argumentului. Câte încercări ar fi necesare pentru o maimuță pentru a scrie această propoziție, care probabil ar fi lovit tastele în mod aleator pentru a tasta propoziția?

După cum se dovedește, șansele pot fi calculate ușor ca fiind probabilitatea de a obține fiecare literă sau spațiu corect ridicată la puterea numărului de poziții care trebuie să fie corecte. În acest caz, probabilitatea ca maimuța să introducă „m” în prima poziție a propoziției este 1/27 (nu mai punem problema majusculelor). Propoziția are 28 de caractere, deci probabilitatea este de (1/27)²⁸ sau 1,2 x 10^–40. Aceasta este aproximativ o șansă la 12000 de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane! Ați vrea o mulțime de maimuțe tastând foarte repede pentru o perioadă lungă de timp dacă ați dori vreodată ca acest lucru să se întâmple!

Pentru a depăși această problemă cu probabilitatea, Dawkins a propus că selecția naturală ar putea ajuta prin fixarea fiecărei litere la locul său odată ce a fost corectă, astfel îmbunătățind serios șansele. Cu alte cuvinte, pe măsură ce o maimuță tastează, nu este puțin probabil ca cel puțin unul dintre caracterele pe care le tastează să fie în poziția corectă la prima încercare. Dacă această literă a fost păstrată și maimuței i s-a permis să introducă doar literele rămase până când a avut în cele din urmă litera corectă la fiecare poziție, șansele scad până la punctul în care maimuța harnică ar putea, probabil, să termine sarcina într-o după-amiază și să aibă timp să adune banane și arahide de la observatori care o admiră. Dawkins a reușit să o facă între 40 și 70 de încercări folosind calculatorul său.

Din fericire, urmasem biochimia înainte de a citi The Blind Watchmaker. Organismele sunt formate din celule, iar acele celule sunt compuse din mașini proteice mici care fac munca celulei. Proteinele pot fi considerate propoziții precum „Cred că este ca o nevăstuică”, diferența fiind că proteinele sunt formate din 20 de subunități diferite numite aminoacizi în loc de cele 27 de caractere diferite din exemplul nostru. Evoluția unei proteine funcționale ar începe probabil ca o serie aleatoare de aminoacizi dintre care unul sau doi ar fi în poziția potrivită pentru a îndeplini funcția pe care proteina este concepută să o facă. Conform teoriei lui Dawkins, acei aminoacizi aflați în locația corectă a proteinei ar fi fixați prin selecție naturală, în timp ce aminoacizii care trebuiau modificați vor continua să se schimbe până când vor fi corecți și se va produce o proteină funcțională într-un timp relativ scurt. Din păcate, acest lucru asociază selecției naturale un atribut pe care chiar și cei mai înflăcărați susținători ai săi îl vor pune sub semnul întrebării, abilitatea de a selecta o proteină nefuncțională dintr-o mulțime de milioane alte proteine nefuncționale.

Schimbarea chiar și a unui aminoacid dintr-o proteină îi poate modifica funcția dramatic. Un exemplu celebru în acest sens este mutația care provoacă siclemia la oameni. Această boală provoacă o multitudine de simptome, variind de la insuficiența hepatică până la oxicefalie. Este cauzată de înlocuirea unui aminoacid numit glutamat, în mod normal la poziția numărul șase, cu un alt aminoacid numit valină. Această schimbare unică determină o diferență masivă în modul în care funcționează subunitatea alfa-globină a hemoglobinei. Ultima consecință tristă a acestei mutații aparent nesemnificative a proteinei provoacă moartea prematură la mii de indivizi anual. În alte proteine, mutațiile unor zone, dar nu toate, pot duce la pierderea completă a funcției. Acest lucru este valabil mai ales dacă proteina este o enzimă și mutația se află în zona sa activă.

Dawkins sugerează că un grup foarte mare de proteine, dintre care niciuna nu este funcțională, poate fi acționat prin selecția naturală pentru a selecta câteva care, deși nu prea fac treaba încă, cu unele modificări prin mutație, pot face treaba în viitor. Acest lucru sugerează că selecția naturală urmărește o anumită direcție sau scop, o mare erezie pentru cei care cred teoria evoluției.

Această idee de selecție naturală care fixează aminoacizii pe măsură ce construiește proteine funcționale nu este, de asemenea, susținută de date. Celulele nu produc rezerve mari de proteine aleatoare asupra cărora poate acționa selecția naturală. Dacă este ceva adevărat, este tocmai opusul. Celulele produc doar proteinele pe care trebuie să le producă în acel moment. Realizarea altor proteine, chiar și a celor funcționale inutile, ar fi o risipă pentru celule și, în multe cazuri, ar putea distruge capacitatea celulei de a funcționa. Majoritatea celulelor produc doar aproximativ 10% din proteinele pe care sunt capabile să le producă. Acesta este ceea ce face ca celulele hepatice să fie diferite de cele din piele sau creier. Dacă toate proteinele ar fi produse tot timpul, atunci toate celulele ar fi identice.

În realitate, problema vieții în evoluție este mult mai complexă decât generarea unei singure proteine funcționale. De fapt, o singură proteină este doar vârful aisbergului. Un organism viu trebuie să aibă multe proteine funcționale, care funcționează împreună într-un mod coordonat. Pe parcursul cercetărilor mele, perturb fizic frecvent celulele prin măcinarea lor în azot lichid. Uneori fac asta pentru a obține proteine funcționale, dar mai des pentru a obține acizii nucleici ARN sau ADN. În orice caz, încă nu am găsit că proteina sau acidul nucleic la care lucram nu erau funcționale după ce au fost îndepărtate din celulă și totuși, chiar dacă toate componentele celulei erau prezente și funcționale după perturbare, nu am observat o singură celulă care să înceapă să funcționeze din nou ca organism viu, sau chiar parte a unui organism viu. Pentru ca selecția naturală să aibă loc, toate proteinele asupra cărora trebuie să acționeze trebuie să facă parte dintr-un organism viu compus dintr-o serie de alte mașini proteice funcționale. Cu alte cuvinte, întregul sistem trebuie să existe înainte de selecția naturală, nu doar o singură proteină.

„Probleme în teoria evolutivă” a fost un curs care m-a făcut să realizez dificultățile pe care le au cei care ignoră posibilitatea unui Creator și au propriile teorii. Problemele cu teoria evoluției erau reale și nu existau soluții simple și convingătoare.

Progresând în studiile mele, am realizat încet că evoluția supraviețuiește ca paradigmă numai atât timp cât dovezile sunt alese și marea cantitate de date despre viață care se acumulează este ignorată. Pe măsură ce adâncimea și lărgimea cunoașterii umane crește, aceasta aduce un potop de dovezi adânc și larg, toate indicând că viața este rezultatul proiectării. Doar o mică submulțime de dovezi, alese cu atenție, poate fi folosită pentru a construi o poveste a vieții care evoluează din precursori ce nu sunt vii. Știința nu funcționează pe baza alegerii datelor pentru a se potrivi unei teorii prețioase. Am ales calea științei care se întâmplă a fi calea și credinței în Creator.

Cred că Dumnezeu oferă dovezi ale puterii Sale creatoare pentru ca toți să le experimentăm personal în viețile noastre. Pentru a cunoaște Creatorul nu este nevoie de o diplomă în știință sau teologie. Fiecare dintre noi are ocazia de a experimenta puterea Sa creatoare prin recrearea caracterului Său în noi, pas cu pas, zi de zi.