În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Paul Giem, cercetător medical

Dr. Giem este profesor asistent în domeniul medicinei de urgență la Universitatea Loma Linda. Deține o licență în chimie la Union College, Nebraska, un masterat în religie la Universitatea Loma Linda și un doctorat la Universitatea Loma Linda. Dr. Giem a publicat articole de cercetare în domeniile religiei și medicinei. Cercetările sale actuale includ lucrări privind metodele de datare cu carbon 14. Este autorul cărții Scientific Theology (n.t., Teologie științifică), care tratează o serie de domenii științifice-biblice, inclusiv metodologia datării și cronologia biblică.¹

Am crescut într-o familie în care știința era foarte respectată. Tatăl meu era medic și am învățat să mă bucur de fizică, chimie și biologie.

Familia mea era, de asemenea, profund religioasă. Părinții mei au crezut în Biblie și s-au angajat să o urmeze.

Credința lor în Biblie a condus la o credință în creația lumii literale de aproximativ 24 de ore, după cum indică o lectură simplă a capitolului 1 din cartea Facerii. Această credință a fost întărită de porunca a patra, prin care Dumnezeu rânduiește sabatul pentru a aminti de creația în șase zile, a șaptea fiind zi de odihnă. Sabatul este o zi literală, iar acest lucru implică faptul că cele șase zile ale creației au fost, de asemenea, zile literale.

Părinții mei au rezolvat conflictul dintre majoritatea oamenilor de știință din acest domeniu și Biblie, crezând că știința, dacă este făcută corect, nu intră în conflict cu o creație tânără. Abia atunci când știința a fost înțeleasă sau folosită greșit a intrat în conflict cu o creație recentă. Tatăl meu își amintea de luptele pe care le-a avut pentru a-l integra în viziunea sa asupra lumii pe Omul de Piltdown, pentru ca apoi să descopere că este o fraudă. Așa cum era de înțeles, nu avea încredere deplină în știința evoluției.

În felul în care am învățat știința, nu exista loc pentru discuția despre o autoritate fără a aduce dovezi. Mai degrabă, singura autoritate acceptabilă a fost cea susținută de dovezi și numai în măsura în care era susținută de acestea. Tradiția mea religioasă era similară în anumite privințe. Numai acea parte care putea fi susținută de Scriptură merită toată atenția. Cele două atitudini erau compatibile, cu excepția unui singur punct. Tradiția religioasă era dispusă să accepte Scriptura fără prea multe întrebări, în timp ce, în principiu, știința ar putea pune întrebarea: „de ce să alegi Scriptura?” De ce să nu alegem Coranul sau Vedele sau scrierile lui Confucius? Sau de ce nu respingem în întregime cărțile sfinte? Și ce facem când știința intră aparent în conflict cu Scriptura?

Mulți dintre profesorii mei de la facultate au avut un răspuns la ultima întrebare. Ei au spus că dovezile științifice erau echivoce (neclare, confuze, ambigui) în cel mai bun caz. Scriptura ne-a furnizat dovezi suplimentare pentru a permite unei persoane să aleagă să creadă în Dumnezeu și să devină creștină. Acest mod de a răspunde la această întrebare cel puțin nu impunea ca cineva să fie om de știință pentru a fi mântuit (salvat). Mi s-a părut nesatisfăcător, dar nu am avut nimic mai bun de sugerat.

La facultate, am obținut două diplome, una în teologie și una în chimie. Pentru seminarul meu de chimie am vrut să examinez un subiect legat într-un fel de teologie, așa că am ales să trec în revistă experimentele care au fost făcute cu privire la originea vieții. La momentul respectiv, se vorbea peste tot că unele experimente au creat viața într-o eprubetă și au arătat cum ar fi putut apărea viața pe un pământ prebiotic în mod spontan. Mă așteptam să apară îndoieli, dar trebuia să găsesc, în principal, un scenariu plauzibil susținut oarecum de experimente.

Am fost uimit de unilateralitatea dovezilor pe care le-am găsit. De fapt, dovezile erau (și sunt) copleșitoare că generarea spontană nu a avut loc. (O relatare mai detaliată, cu referințe generale, este în cartea mea Scientific Theology, La Sierra University Press, 1997.) Această dovadă m-a convins de două lucruri. În primul rând, de atunci nu m-am îndoit niciodată că există un Dumnezeu. S-ar putea să nu știu dacă Îi pasă de mine, dar cu siguranță a existat. Evoluția mecanicistă era moartă. În al doilea rând, cel puțin în unele cazuri, știința poate susține teologia. Teologii se pot aștepta, cel puțin câteodată, ca dovezile științifice să fie puternic în favoarea lor.

Cu toate acestea, aceste dovezi nu au avut nicio legătură cu disputa dintre evoluția teistă sau creația progresivă și creația specială. Această discuție părea să se împotmolească în dispute de nerezolvat. Ar fi greu să decidem dacă o asemănare între două grupuri (specii, genuri, familii etc.) de vietăți s-a datorat proiectării sau descendenței comune. Cum ai putea spune ce nu ar face un designer? Sau cum ai putea spune ce caracteristici nu ar putea fi cauzate de descendența comună? Și dacă cineva ar pune un evoluționist teist la colț, el ar răspunde întotdeauna în mod rezonabil că acesta este un domeniu în care a intervenit Dumnezeu. Pe de altă parte, creaționiștii speciali au crezut în unele evoluții la nivelurile grupului inferior [nota editorului CMI: reprezentând, într-adevăr, procesele observabile de selecție naturală și speciație. CMI recomandă să nu numim „evoluție” variația simplă care nu crește informația (vedeți Variation and natural selection versus evolution) și este împotriva ideii conexe de diferențiere a micro-evoluției de macro-evoluție.]

Diferența majoră dintre evoluționiștii teiști și creaționiștii speciali părea să fie timpul, timpul relativ și cel absolut. Timpul relativ include întrebări precum „cât de repede s-au format straturile cambriene?”, „cât timp a trecut între Ordovician și Permian?” și „cât de repede s-a format Marele Canion?”. Timpul absolut include data absolută a Pliocenului sau a Jurasicului sau Cambrianului. Aceste date se bazează aproape exclusiv pe estimări evolutive și datări radiometrice.

Am decis să investighez datarea radiometrică. Un rezumat al rezultatelor mele poate fi găsit în Scientific Theology. Foarte pe scurt, pentru datele de potasiu-argon, presupunerea că argonul este eliminat nu este în mod demonstrabil valabilă și nu putem fi siguri că ceasul este resetat. Acest punct este subliniat de mai multe date vechi, chiar și pentru perioada de timp evolutivă. Există, de asemenea, probleme cu datele „prea recente”, care nu sunt explicate în mod adecvat ca rezultat al pierderii de argon. Aceste date sugerează că scala de timp evolutivă este prea lungă. Există un gradient de argon în coloana stratigrafică, cu mai mult argon în rocile mai vechi și mai puțin în rocile mai recente, indiferent de conținutul lor de potasiu, inclusiv în mineralele fără conținut de potasiu. Acest lucru creează un fel de scală de timp instantanee—doar adăugați potasiu.

A existat și o problemă cu selectivitatea, care poate fi documentată din literatură. Alte metode de datare au avut probleme similare. Izocronele de datare rubidiu-stronțiu ar putea fi mimate prin amestecarea liniilor, care nu necesită, în esență, timp pentru a se forma. Au existat mai multe exemple de date inexacte conform intervalului de timp al oricui, inclusiv cele care se potriveau cu datele de potasiu-argon. Datarea cu uraniu-plumb a fost făcută cu izocrone, iar când datele incorecte erau explicate prin linii îndoielnice, acestea puteau fi reproduse și prin amestecarea liniilor. Au existat mai multe exemple de vârste mai mici care nu au fost corecte conform niciunei scale de timp. A existat setul de date de uraniu privind halourile pleiocroice din cărbune, care păreau să indice o vârstă pentru cărbune mai mică de 300 000 de ani (vârsta convențională fiind în jur de 100 de milioane de ani). Datarea pe baza dezechilibrelor din seriile uraniului, datarea pe baza produșilor de fisiune și datarea cu aminoacizi (care nu este radiometrică) au avut toate problemele lor, la fel ca și alte metode mai puțin folosite. Adesea, datele au fost explicate mai ușor pe baza unui interval de timp scurt, mai degrabă decât unul lung.

Datarea cu carbon 14 a fost cea mai fascinantă metodă dintre toate. Carbonul fosil, cu o vârstă convențională de până la 350 de milioane de ani, a fost datat în mod repetat la mai puțin de 55 000 de ani de radiocarbon. Acest lucru este compatibil cu o dată de 4000 de ani în timp real (data Potopului ar trebui să fie stabilită prin alte metode). Este incompatibil cu o vârstă de milioane de ani sau chiar în mod realist cu o vârstă de peste 100 000 de ani sau cam așa ceva. Practic, rezultatele obligă la acceptarea unei cronologii scurte pentru viața de pe pământ.

Astfel, dacă cineva acceptă un designer suficient de inteligent pentru a crea viața, și un interval de timp scurt, devine foarte dificil să evite afirmațiile Bibliei. Există, de asemenea, incapacitatea de a explica în mod adecvat Săptămâna Creației pe baza legendelor sau obiceiurilor mesopotamiene sau egiptene. Aceasta implică faptul că Facerea 1–9 nu este un mit, ci o relatare a ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Am ajuns la acea concluzie urmărind datele. Nu mă tem de alte date. Salut provocările și le caut, de fapt. Cred că dacă ne facem temele suficient de atent și fără să cedăm părtinirii, vom descoperi că Facerea, inclusiv o creație literală de 6 zile, va rămâne în picioare. Când este înțeleasă în mod corespunzător, natura mărturisește adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.