În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. John P. Marcus, biochimist

Dr. Marcus este cercetător la Centrul de Cercetare Cooperativă pentru Patologia Plantelor Tropicale, Universitatea din Queensland, Australia. Deține o licență în chimie de la Dordt College, un masterat în biochimie și un doctorat în biochimie de la Universitatea din Michigan. Cercetările actuale ale doctorului Marcus se referă la proteine antifungice noi, la genele corespunzătoare și aplicarea lor în ingineria genetică a plantelor de cultură, pentru asigurarea rezistenței la boli.

Credința mea într-o creație literală de șase zile a universului se bazează în primul rând pe învățătura Bibliei și pe înțelegerea mea că aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu, și este adevărată. Această credință nu îmi închide însă ochii în fața dovezilor științifice; mai degrabă îmi deschide ochii, astfel încât să pot înțelege toate datele. Cele două lucruri care confirmă credința mea în creație sunt: 1. dovezile clare ale proiectării în natură și 2. probabilitățile extrem de mici de apariție întâmplătoare a vieții.

Dovezi de proiectare (design)

Dovezile clare ale proiectării organismelor vii confirmă cu tărie credința noastră în Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 104:24 spune: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta”. Creația lui Dumnezeu reflectă în mod clar înțelepciunea infinită pe care El a folosit-o pentru a o proiecta și crea. Ordinea vietăților și complexitatea lor uluitoare sunt cu siguranță indicii inconfundabile că această creație nu a apărut prin procese întâmplătoare aleatoare și dezordonate. Există multe modalități de a ilustra faptul că o simplă examinare a unui obiect va dezvălui prezența sau absența proiectării. Se poate aprecia cu ușurință că este extrem de improbabil ca anumite elemente să apară prin operații întâmplătoare care acționează în timp.

Când arheologii întâlnesc o structură de lut cilindrică, netedă, cu pereți de aceeași grosime, un fund plat care permite structurii să stea în poziție verticală și o deschidere în partea de sus, este un semn sigur pentru ei, că un anumit tip de civilizație inteligentă a fost responsabilă de producerea acelui vas de lut. Este o deducție atât de simplă—este evident că o structură ordonată, cum ar fi o oală de lut, nu ar fi putut să apară întâmplător. Se poate observa chiar și că cel mai mic grad de ordine ilustrat într-o oală simplă de lut este dincolo de domeniul proceselor aleatoare. De aceea, arheologii știu că un vas de lut este o semnătură clară a civilizației; ordinea este dovada proiectării.

Întoarceți-vă acum și gândiți-vă: cu ce diferă acest lucru de formarea vieții prin substanțele chimice non-vii? Cu siguranță, există o diferență; generarea unui organism viu din substanțe chimice simple este infinit de puțin probabil să se producă. Organismele vii sunt cu mult mai complexe decât o oală de lut, încât nici măcar nu se poate face o comparație adecvată. Ce persoană ar vrea să creadă că o oală de lut a apărut întâmplător? Doar o persoană hotărâtă să excludă posibilitatea ca civilizația să fi fost responsabilă de realizarea acelui vas. Se poate aprecia că evoluționiștii sunt, de asemenea, hotărâți să-l excludă pe Dumnezeu din tablou! Se pare că nici măcar nu se întreabă dacă dovezile sunt în concordanță cu creația. Ei insistă pur și simplu că toate explicațiile pentru existența universului trebuie să provină din interiorul universului și nu de la un Dumnezeu care stă deasupra acestuia. În cazul organismelor vii, la fel ca în cazul vaselor de lut, prezența ordinii arată contrariul. În mod clar, această ordine nu ar fi putut apărea întâmplător—nici măcar dacă ordinea ar fi ajutată de selecția naturală! Trebuie să fi fost creată de o inteligență exterioară. Proiectarea are nevoie de un proiectant.

Se susține adesea că dovezile ADN¹ sprijină teoria evoluției; în realitate, ADN-ul ilustrează lucrarea lui Dumnezeu de proiectare într-un mod foarte evident. Să luăm în considerare complexitatea acestei componente importante a sistemelor vii, pentru a vedea cât de absurd este să credem că viața ar putea apărea întâmplător. ADN-ul este molecula primară care transportă informațiile organismelor vii. Când se ia în considerare proprietățile acestei molecule, frumusețea și minunea ei, cu greu poți exagera . Fiind schița celulelor vii, ADN-ul stochează toate informațiile necesare pentru ca celula să se hrănească și să se protejeze, precum și să se propage în mai multe celule vii și să coopereze cu alte celule vii care alcătuiesc un organism complex.

Dacă ADN-ul unei celule umane ar fi desfăcut și întins în linie dreaptă, ar avea literalmente aproape un metru lungime și totuși ar fi atât de subțire încât ar fi invizibil pentru toți, cu excepția celor mai puternice microscoape. Luați în considerare faptul că acest lanț de ADN trebuie ambalat într-un spațiu mult mai mic decât vârful unui ac² și că acest lanț mic de ADN uman conține suficiente informații pentru a umple aproape 1000 de cărți, fiecare conținând 1000 de pagini de text.³ Le-ar fi foarte greu inginerilor umani să încerce să încadreze o astfel de carte în acel spațiu; o mie de cărți în acel spațiu îți încurcă mintea! Nicio invenție umană nu a ajuns nici măcar să se apropie de proiectarea acestei molecule remarcabile privind compacitatea și capacitatea de a transporta informații.

Oricât de uimitoare ar fi molecula de ADN, viața înseamnă mult mai mult decât ADN-ul; viața este posibilă numai dacă schița ADN poate fi citită și pusă în acțiune de mașinile complexe ale celulelor vii. Dar mașinile complexe ale celulei vii necesită ADN pentru a exista în primul rând, deoarece ADN-ul este sursa codului de instrucțiuni pentru a asambla mașinile. Fără mecanismul celular, nu am avea ADN, deoarece este responsabil pentru sintetizarea ADN-ului; fără ADN nu am avea mașini celulare. Deoarece ADN-ul și mașinile celulei sunt co-dependente, sistemul complet trebuie să fie prezent de la început sau va reprezenta doar părți fără sens.

Pentru a sublinia această co-dependență dintre mașinile celulare și ADN, să examinăm câteva proteine (adică mașinile) care sunt direct implicate în conversia schiței ADN în mai multe proteine. Înainte de a enumera procesele și proteinele asociate cu convertirea informațiilor ADN în proteine, ar trebui să subliniem următoarele puncte: (1) fiecare etapă a procesului general necesită în mod absolut proteine unice și extrem de complexe; și (2) aceste proteine unice și complexe pot fi produse numai prin procesul general în care ele însele sunt implicate critic.

Crearea ARN-ului⁴ dintr-un șablon ADN este un prim pas critic în procesul de formare a proteinelor. Pentru ca ARN-ul să fie sintetizat, trebuie să coopereze nu mai puțin de cinci lanțuri diferite de proteine.⁵ Patru dintre aceste proteine formează complexul ARN polimerază, iar ultima îi spune ARN polimerazei de unde să înceapă să citească șablonul ADN. Acest complex enzimatic trebuie să identifice de unde să înceapă transcrierea ADN-ului în ARN; apoi trebuie să se deplaseze de-a lungul lanțului de ADN, adăugând blocuri de construcție individuale⁶ lanțului de ARN în creștere; și, în sfârșit, trebuie să știe unde să termine procesul de transcriere.

Cu toate acestea, nu este suficient să faci un singur tip de ARN; sunt necesare trei tipuri diferite de ARN în procesul de fabricare a proteinelor: ARN mesager (ARNm), ARN ribozomal (ARNr) și ARN de transfer (ARNt). Moleculele de ARNm transportă informațiile extrase din schița ADN care codifică proteina ce urmează a fi sintetizată; moleculele de ARNr alcătuiesc o componentă critică a ribozomilor (discutată mai jos); iar ARNt este responsabil pentru transportarea aminoacizilor individuali la locul unde vor fi adăugați la o nouă proteină. Cu toate acestea, înainte ca moleculele de ARNt să își poată îndeplini funcția corectă, acestea trebuie încărcate cu un aminoacid adecvat pentru a putea fi adăugat la un lanț proteic în creștere la momentul potrivit. Pentru a atașa aminoacizi individuali la moleculele de ARNt corespunzătoare (cel puțin una pentru fiecare tip de aminoacid) sunt necesare cel puțin 20 de proteine diferite de aminoacil-ARNt sintetază.

Odată ce moleculele de ARNm, ARNt și ARNr au fost sintetizate, este necesar să se transpună informațiile din ARNm într-o moleculă proteică. Acest proces este realizat de un complex imens de proteine numit ribozom. Aceste „mașini” uimitoare de sinteză a proteinelor conțin mai multe proteine diferite, împreună cu diverse molecule de ARN ribozomal, toate asociate în două subunități principale. Într-o bacterie simplă, cum ar fi E. coli, ribozomii sunt compuși din aproximativ 50 de proteine diferite⁷ și trei ARNr-uri diferite!

Reacțiile menționate mai sus sunt doar cele de bază în procesul de sintetizare a proteinelor; nici măcar nu am discutat despre moleculele de energie care trebuie să fie prezente pentru ca multe dintre aceste reacții să poată continua. De unde va veni energia pentru a produce aceste molecule? Cum va recolta energia celula dacă nu are un fel de mecanism pentru a face acest lucru? Și, de unde va apărea un mecanism de recoltare a energiei dacă nu din informațiile precodificate din celulă?

O sumare rapidă va arăta că procesul de conversie a informațiilor ADN în proteine necesită cel puțin 75 de molecule de proteine diferite. Dar fiecare dintre aceste 75 de proteine trebuie sintetizate, în primul rând, prin procesul în care sunt ele însele implicate. Cum ar putea începe procesul fără prezența tuturor proteinelor necesare? Se putea oarea ca toate cele 75 de proteine să fi apărut întâmplător în locul potrivit, la momentul potrivit? Se putea oare ca un lanț de ADN cu toate informațiile necesare pentru a face exact același set de proteine să se afle în același loc cu toate aceste proteine? Și se putea oare ca toate moleculele precursoare să fie, de asemenea, în jurul lor, în forma lor energizată, astfel încât să le permită proteinelor să le utilizeze corect?

Este inutil să spun că fără proteine viața nu ar exista; este atât de simplu. Același lucru este valabil și pentru ADN și ARN. E clar că ADN-ul, ARN-ul și proteinele trebuie să fie prezente toate dacă oricare dintre ele este prezentă într-un organism viu. Viața trebuie să fi fost creată complet funcțională, altfel ar fi o dezordine fără sens.A sugera altfel este o ignoranță simplă (sau poate disperare). Deci, avem cu adevărat o problemă de tipul „care a apărut primul?”. Cred că răspunsul este, desigur, că niciunul dintre ele nu a apărut primul! Dumnezeu a fost primul; El a conceput și apoi a creat toată viața cu Cuvântul Său rostit. ADN, ARN și proteinele au apărut exact în același timp. Este extrem de dificil să înțelegem cum cineva ar putea crede că acest sistem uimitor de complicat de traducere a ADN-ului a apărut întâmplător.

Moleculele semnificative nu ar fi putut apărea întâmplător

Acum să analizăm probabilitatea ca doar una dintre cele 75 de proteine de mai sus să apară întâmplător. Luați în considerare o proteină mai mică decât media a doar 100 de reziduuri de aminoacizi. Dacă toți aminoacizii de stânga necesari erau, de fapt, disponibili și dacă compușii care interferează, inclusiv aminoacizii de dreapta, erau cumva eliminați și dacă rezerva noastră de aminoacizi ar putea cumva să unească aminoacizii individuali împreună în lanțurile proteice mai repede decât se descompun proteinele în mod normal, atunci șansele ca această proteină aleatoare de 100 aminoacizi să aibă secvența corectă ar fi 1 din 20¹⁰⁰ posibile combinații de secvențe; 20 de aminoacizi disponibili ridicați la puterea numărului de reziduuri din proteină, adică 1 la 1,268 x 10¹³⁰ sau 1 la 12 680 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000 000!!!

Pentru a clarifica acest număr, trebuie să facem câteva calcule. Cititorul poate dori să treacă mai departe dacă a recunoscut absurditatea șansei de a naște ordinea. Să considerăm un scenariu mai mult decât generos și să vedem cât de dezolantă devine teoria evoluției, având în vedere probabilitățile. Pământul are o masă de aproximativ 5,97 x 10²⁷ grame. Dacă întreaga masă a pământului ar fi convertită în aminoacizi, ar exista 3,27 x 10⁴⁹ molecule de aminoacizi disponibile.⁸ Dacă toate aceste molecule ar fi convertite în proteine cu 100 de reziduuri,⁹ ar exista 3,27 x 10⁴⁷ proteine. Deoarece există 1,27 x 10¹³⁰ de combinații posibile de aminoacizi într-o proteină cu 100 de reziduuri (vezi mai sus), o împărțire a numărului de posibilități la numărul de proteine prezente pe globul nostru ipotetic arată că șansele de a avea o singură secvență corectă în întregul glob de proteine cu 100 de reziduuri este 1 la 3,88 x 10⁸²!!!¹⁰

Chiar dacă fiecare dintre aceste 3,27 x 10⁴⁷ de proteine cu 100 de reziduuri ar putea fi rearanjate de mai multe ori în secvențe diferite în perioada de timp a pământului, șansele ca o secvență corectă să fie produsă încă nu sunt nici pe aproape realiste. Luați în considerare că există „doar” 1,45 x 10¹⁷ secunde în epoca mitică evoluționistă a pământului.¹¹ Se poate calcula că fiecare proteină cu 100 de reziduuri din acel pământ ipotetic ar trebui să se rearanjeze în medie de 2,67 x 10⁶⁵ ori pe secundă pentru a încerca toate combinațiile posibile!¹² Moleculele de 100-aminoacizi nu ar putea nici măcar să se apropie de asamblarea și dezasamblarea rapidă. Este imposibil din punct de vedere fizic.

O vârstă de 4,6 miliarde de ani este o perioadă extrem de lungă, cu siguranță, dar bănuiesc că evoluționiștii ar dori să fi ales un număr mult mai mare pentru vârsta pământului și a universului. Devine evident de ce evoluționiștii nu se grăbesc niciodată să arate numărul real asociat cu probabilitățile vieții care apare întâmplător. Amintiți-vă, am examinat doar o mică proteină de 100 de aminoacizi. Aceleași calcule ar putea fi efectuate având în vedere că avem nevoie de cel puțin cele 75 de proteine menționate mai sus pentru a avea un sistem de auto-replicare. Pentru 75 de proteine de aceeași dimensiune, probabilitatea de a obține secvențele corecte pentru toate acestea ajunge la 20⁷⁵⁰⁰ sau 3,7779 x 10⁹⁷⁰⁰!!! (Este corect, aproape 9700 de zerouri.)

Chiar dacă ar exista oceane pline de aminoacizi care încercau tot felul de combinații diferite, o moleculă formată corect în Oceanul Indian nu va putea coopera foarte ușor cu o altă moleculă formată corect în Oceanul Atlantic. Nicio secvență corectă de aminoacizi nu ar putea interacționa cu o altă proteină funcțională care s-a întâmplat să apară în aceeași locație fizică, dar cu un an mai târziu. Într-adevăr, gândul chiar și la o singură proteină funcțională care apare întâmplător necesită o credință oarbă care nu înțelege sau nu poate înțelege numerele! Astfel de gânduri sunt pură fantezie și nu au nicio legătură cu știința.

Nu este de mirare că evoluționiștii nu au venit cu niciun scenariu specific care să explice modul în care viața a apărut din substanțele chimice non-vii. Poveștile prezentate sunt ca basmele cu ceva știință pentru a le face să pară cultivate. Un manual popular de biochimie recunoaște că nu există dovezi fizice pentru tranziția vieții de la non-viață:

Prin urmare, sistemul nostru ipotetic de sinteză a acidului nucleic este analog schelei utilizate în construcția unei clădiri. După ce clădirea a fost ridicată, schela este îndepărtată, fără a lăsa dovezi fizice că a fost vreodată acolo. Prin urmare, majoritatea afirmațiilor din această secțiune trebuie considerate drept presupuneri. Fără a fi asistat la eveniment, pare puțin probabil să fim siguri cu privire la modul în care a apărut viața¹³ (accentul în original).

Departe de a fi presupuneri, numeroasele scenarii evolutive înșelătoare par să nu fie nimic altceva decât mituri părtinitoare care apar din dorința disperată de a-l exclude pe Dumnezeu din vieți și conștiințe.

Cum răspund evoluționiștii la probabilitatea nulă a vieții care apare întâmplător? Textul citat mai sus pune și apoi răspunde la întrebarea: „Atunci, cum a apărut viața? Răspunsul, cel mai probabil, este că a fost ghidată în conformitate cu principiul darwinian al supraviețuirii celui mai potrivit așa cum se aplică la nivel molecular.”¹⁴ Faptul cheie de remarcat aici este că selecția naturală nu poate acționa decât dacă există funcționalitate, prezența moleculelor auto-replicante asupra cărora se acționează. Am văzut deja că niciun astfel de sistem nu ar putea apărea întâmplător. Viața în totalitatea ei trebuie să fi fost creată de la început, așa cum ne-a spus Dumnezeu.

1. ADN înseamnă deoxyribonucleic acid. acid dezoxiribonucleic. Înapoi la text.
2. Aproximativ 1/100 de milimetru în diametru. Înapoi la text.
3. O celulă umană conține 3 x 10⁹ baze nucleotidice (litere genetice) în doar una din cele două copii ale ADN-ului prezent în celule. Înapoi la text.
4. ARN înseamnă acid ribonucleic, care este foarte asemănător cu ADN, dar conține o moleculă suplimentară de oxigen. Înapoi la text.
5. Această cifră este pentru sistemele procariote „simple”; în sistemele eucariote mai complexe, nu numai că există mai multe proteine implicate în formarea complexului ARN polimerază (adică, 911 proteine), există trei complexe ARN polimerază diferite, specializate pentru sinteza diferiților ARN, inclusiv ARNm, ARNr și ARNt. Înapoi la text.
6. Trifosfații nucleozidici: ATP, GTP, UTP și CTP. Aceste elemente de bază sunt substanțe chimice relativ complexe și necesită energie, substanțe chimice precursoare și proteine ca să fie disponibile pentru sinteza ARN. Înapoi la text.
7. Aceasta este cifra pentru procariote; pentru eucariote sunt implicate 73 de proteine diferite și 4 ARNr. Înapoi la text.
8. Împărțiți masa pământului de 5,9728 x 10²⁷g la 110g/mol, masa medie a aminoacizilor, pentru a determina că ar exista aproximativ 5,4298 x 10²⁵ moli de aminoacizi; înmulțiți acest număr cu numărul lui Avogadro (6,023 x 10²³) pentru a determina numărul de molecule de aminoacizi prezente. Înapoi la text.
9. Adică proteine care conțin câte 100 de aminoacizi fiecare. Mărimea proteinei noastre ipotetice este, de fapt, mai mică decât majoritatea proteinelor care apar în natură. Înapoi la text.
10. Numărul secvențelor posibile (1,268 x 10¹³⁰) împărțit la numărul de proteine disponibile cu 100 de reziduuri (3,27 x 10⁴⁷) = 3,88 x 10⁸². Înapoi la text.
11. Șaizeci de secunde pe minut x 60 min/h x 24 h/zi x 365,26 zi/an x 4,6 miliarde de ani = 1,45 x 10¹⁷ secunde. Înapoi la text.
12. Combinațiile de 1,268 x 10¹³⁰ secvențe împărțite la 3,27 x 10⁴⁷ proteine care pot fi rearanjate = 3,88 x 10⁸² rearanjamente necesare pentru fiecare protein cu 100 de reziduuri, dacă toate combinațiile vor fi încercate. 3,88 x 10⁸² rearanjări pe proteină împărțit la 1,45 x 10¹⁷ secunde = 2,67 x 10⁶⁵ rearanjări pe proteină pe secundă. Aceasta este o simplificare excesivă, deoarece presupune că fiecare protein cu 100 de reziduuri nu ar încerca niciodată aceeași secvență de două ori și că toate posibilitățile ar fi în mod necesar încercate. Înapoi la text.
13. Donald Voet și Judith G. Voet, Biochemistry, John Wiley and Sons, New York, p. 23, 1995. Înapoi la text.
14. Ibid. Înapoi la text.