În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. John R. Baumgardner, geofizician

Dr. Baumgardner este membru al diviziei teoretice a Laboratorului Național Los Alamos. Deține o licență în inginerie electrică de la Texas Tech University, un masterat în inginerie electrică de la Universitatea Princeton și un masterat și doctorat în geofizică și fizică spațială de la UCLA. Dr. Baumgardner este principalul dezvoltator al codului TERRA, un program pentru modelarea mantalei și litosferei pământului folosind elemente 3D finite. Cercetările sale actuale sunt în domeniile dinamicii mantalei planetare și dezvoltarea unor metode hidrodinamice eficiente pentru supercalculatoare.

Locuiesc în orașul Los Alamos, situat în munții din nordul New Mexico. Este casa Laboratorului Național Los Alamos care, cu aproximativ 10 000 de angajați, este unul dintre centrele mai mari de cercetare științifică din Statele Unite. În ultimii ani am dezbătut problema originii cu un număr de colegi de știință. Unele dintre aceste dezbateri au fost sub formă de scrisori către editorul din ziarul nostru local.¹ Ceea ce urmează sunt câteva dintre problemele importante așa cum le văd.

Pot interacțiunile moleculare aleatoare să creeze viață?

Mulți evoluționiști sunt convinși că cei 15 miliarde de ani presupuși pentru vârsta cosmosului reprezintă un timp îndelungat pentru ca interacțiunile aleatoare ale atomilor și moleculelor să genereze viață. O lecție simplă de aritmetică ne arată că aceasta nu este altceva decât o fantezie irațională.

Această lecție de aritmetică este similară cu calcularea șanselor de a câștiga la loterie. Numărul de combinații posibile la loterie corespunde numărului total de structuri proteice (cu un interval de dimensiuni adecvat) care se pot asambla din blocuri de bază standard. Biletele câștigătoare corespund seturilor minuscule de astfel de proteine cu proprietăți speciale corecte din care poate fi construit cu succes un organism viu, să spunem o simplă bacterie. Numărul maxim de bilete de loterie pe care le poate cumpăra o persoană corespunde numărului maxim de molecule de proteine care ar fi putut exista vreodată în istoria cosmosului.

Să stabilim mai întâi o limită superioară rezonabilă a numărului de molecule care s-ar fi putut forma vreodată oriunde în univers pe parcursul întregii sale istorii. Luând 10⁸⁰ drept o estimare generoasă pentru numărul total de atomi din cosmos,² 10¹² ca limită superioară generoasă pentru numărul mediu de interacțiuni interatomice pe secundă pe atom și 10¹⁸ secunde (aproximativ 30 miliarde de ani) ca limită superioară pentru vârsta universului, obținem 10¹¹⁰ ca o limită superioară foarte generoasă a numărului total de interacțiuni interatomice care ar fi putut să aibă loc vreodată în lunga istorie cosmică pe care o imaginează evoluționistul. Acum, dacă facem presupunerea extrem de generoasă că fiecare interacțiune inter-atomică produce întotdeauna o moleculă unică, atunci concluzionăm că nu mai mult de 10¹¹⁰ molecule unice ar fi putut exista vreodată în univers pe parcursul întregii sale istorii.

Acum, să ne gândim la ceea ce implică cerința ca un proces pur aleator să găsească un set minim de aproximativ 1000 de molecule de proteine necesare pentru cea mai primitivă formă de viață. Pentru a simplifica dramatic problema, să presupunem că am găsit deja 999 din cele 1000 de proteine diferite necesare și trebuie să căutăm doar acea secvență magică finală de aminoacizi care ne oferă ultima proteină specială. Să ne restrângem considerația la setul specific de 20 de aminoacizi care se găsesc în sistemele vii și să ignorăm o sută care nu există. Să ignorăm și faptul că în proteinele vieții apar doar cele de stânga. Să ignorăm, de asemenea, cinetica incredibil de nefavorabilă a reacției chimice implicată în formarea lanțurilor lungi de peptide în orice fel de mediu chimic plauzibil, fără viață.

Să ne concentrăm doar pe sarcina de a obține o secvență adecvată de aminoacizi care să producă o structură proteică 3D cu un grad minim de funcționalitate esențială. Diferite dovezi teoretice și experimentale indică faptul că, într-un anumit sens mediu, aproximativ jumătate din siturile aminoacizilor trebuie specificate exact.³ Pentru o proteină relativ scurtă constând dintr-un lanț de 200 de aminoacizi, numărul încercărilor aleatoare necesare pentru o probabilitate rezonabilă de a nimeri o secvență utilă este de ordinul 20¹⁰⁰ (100 de situri de aminoacizi cu 20 de candidați posibili la fiecare sit), sau aproximativ 10¹³⁰ de încercări. Aceasta este de o sută de miliarde de ori mai mare decât limita superioară pe care am calculat-o pentru numărul total de molecule care au existat vreodată în istoria cosmosului!! Niciun proces aleator nu ar putea spera să găsească nici măcar o astfel de structură proteică, cu atât mai puțin setul complet de aproximativ 1000 necesare în cele mai simple forme de viață. Prin urmare, este o iraționalitate pură pentru o persoană să creadă că interacțiunile chimice aleatoare ar putea identifica vreodată un set viabil de proteine funcționale din numărul cu adevărat uimitor de posibilități candidate.

În fața unor astfel de cote uimitor de nefavorabile, cum ar putea un om de știință cu vreun simț al onestității să apeleze la interacțiunile întâmplătoare ca explicație pentru complexitatea pe care o observăm în sistemele vii? Pentru a face acest lucru, conștientizarea acestor cifre, în opinia mea, reprezintă o încălcare gravă a integrității științifice. Această linie de argumentare se aplică, desigur, nu numai la problema biogenezei, ci și la modul în care ar putea apărea o nouă genă/proteină în orice fel de proces de macro-evoluție.

Un chimist pensionar de la Laboratorul Național din Los Alamos a vrut să spună că acest argument a fost eronat pentru că nu țineam cont de detaliile cineticii reacțiilor chimice. Intenția mea a fost să aleg o rată de reacție atât de mare (un milion de milioane de reacții pe atom pe secundă în medie) încât toate aceste considerații să devină complet irelevante. Cum ar putea o persoană instruită în chimie sau fizică să își imagineze că ar putea exista o modalitate de a asambla polipeptide în ordinea a sute de unități de aminoacizi în lungime, pentru a le permite să se plieze în structurile lor tridimensionale și apoi să-și exprime proprietățile lor unice, toate într-o mică fracțiune de o picosecundă!? Angajamentele metafizice anterioare au forțat chimistul în cauză la o astfel de iraționalitate.

Un alt om de știință, fizician la Laboratoarele Naționale Sandia, a afirmat că am aplicat greșit regulile probabilității în analiza mea. Dacă exemplul meu ar fi corect, a sugerat el, „ar întoarce lumea științifică pe dos”. Am răspuns că, comunitatea științifică s-a confruntat cu acest argument de bază în trecut, dar, pur și simplu, l-a negat în masă. Fred Hoyle, eminentul cosmolog britanic, a publicat calcule similare în urmă cu două decenii.⁴ Majoritatea oamenilor de știință și-au astupat urechile și au refuzat să asculte.

În realitate, această analiză este atât de simplă și directă încât nu necesită nicio inteligență specială, ingeniozitate sau educație științifică avansată pentru a înțelege. În cazul meu, tot ce am făcut a fost să estimez o limită superioară generoasă privind numărul maxim de reacții chimice—de orice fel—care ar fi putut avea loc vreodată în întreaga istorie a cosmosului și apoi să compar acest număr cu numărul de încercări necesare pentru a găsi o singură proteină de viață cu un nivel minim de funcționalitate dintre posibilii candidați. Am arătat că ultimul număr este cu ordinele de mărime mai mare decât primul. Am presupus doar că, candidații probabili ar fi la fel. Argumentul meu a fost atât de simplu. Nu am aplicat greșit legile probabilității. Le-am aplicat așa cum fac în mod normal fizicienii în munca lor de zi cu zi.

Cum apar structurile de limbaj codificate?

Una dintre cele mai dramatice descoperiri din biologie din secolul al XX-lea este că organismele vii sunt realizări ale structurilor limbajului codificat. Toată complexitatea chimică și structurală detaliată și asociată cu metabolismul, repararea, funcția specializată și reproducerea fiecărei celule vii este o realizare a algoritmilor codificați și stocați în ADN-urile sale. Prin urmare, o problemă esențială este cum apar astfel de structuri extrem de mari?

Originea unor astfel de structuri este, desigur, problema centrală a problemei originii vieții. Cele mai simple bacterii au genomi constând din aproximativ un milion de codoni. (Fiecare codon, sau cuvânt genetic, este format din trei litere din alfabetul genetic alcătuit din patru litere.) Există algoritmi codificați cu o lungime de un milion de cuvinte care apar în mod spontan prin orice proces naturalist cunoscut? Există ceva în legile fizicii care să sugereze cum ar putea apărea astfel de structuri în mod spontan? Răspunsul sincer este simplu. Ceea ce înțelegem în prezent din termodinamică și teoria informației susține convingător că nu și nu pot!

Limbajul implică un cod simbolic, un vocabular și un set de reguli gramaticale pentru a transmite sau a înregistra gândirea. Mulți dintre noi ne petrecem majoritatea orelor de veghe generând, procesând sau diseminând date lingvistice. Rareori reflectăm asupra faptului că structurile de limbaj sunt manifestări clare ale realității nemateriale.

La această concluzie se poate ajunge observând că informațiile lingvistice în sine sunt independente de purtătorul său material. Semnificația sau mesajul nu depinde de faptul că este reprezentat ca unde sonore în aer sau ca modele de cerneală pe hârtie sau ca aliniere a domeniilor magnetice pe o dischetă sau ca modele de tensiune într-o rețea de tranzistoare. Mesajul potrivit căruia o persoană a câștigat la loteria de 100 000 000 USD este același, indiferent dacă persoana respectivă primește informațiile de la cineva care vorbește la ușa sa sau prin telefon sau prin poștă sau la televizor sau prin internet.

Într-adevăr, Einstein a arătat natura și originea informațiilor simbolice ca fiind una dintre întrebările profunde despre lume așa cum o cunoaștem.⁵ El nu a putut identifica niciun mijloc prin care materia ar putea conferi semnificație simbolurilor. Implicația clară este că informațiile simbolice sau limbajul reprezintă o categorie de realitate distinctă de materie și energie. Prin urmare, lingviștii de astăzi vorbesc despre acest decalaj dintre materie și seturile de simboluri care poartă sensuri precum „valea lui Einstein”.⁶ Astăzi, în această eră a informației, nu există nicio dezbatere că informațiile lingvistice sunt obiectiv reale. Doar cu o clipă de reflecție putem concluziona că realitatea sa este diferită calitativ de substratul materie/energie folosit de informațiile lingvistice.

Atunci de unde provin informațiile lingvistice? În experiența noastră umană, conectăm imediat cu mintea noastră limbajul pe care îl creăm și îl procesăm. Dar care este natura supremă a minții umane? Dacă ceva la fel de real ca informațiile lingvistice are o existență independentă de materie și energie, din considerații cauzale nu este rațional să bănuiți că o entitate capabilă să genereze informații lingvistice are, de asemenea, o natură nematerială.

O concluzie imediată a acestor observații referitoare la informațiile lingvistice este că materialismul, care a fost mult timp perspectiva filosofică dominantă în cercurile științifice, cu presupunerea sa fundamentală că nu există o realitate nematerială, este pur și simplu fals. Este uimitor că falsificarea sa este atât de banală.

Implicațiile sunt imediate pentru problema evoluției. Ipoteza evolutivă că structurile lingvistice extrem de complexe care cuprind planurile de construcție și manualele de operare pentru toate nano-mașinile chimice complicate și mecanismele sofisticate de control al reacției chiar și în cel mai simplu organism viu—că aceste structuri trebuie să aibă o explicație materialistă—este fundamental greșită. Dar cum se explică limbajul simbolic ca ingredient crucial din care toate organismele vii se dezvoltă și funcționează și manifestă astfel de capacități uimitoare? Răspunsul ar trebui să fie evident: fără îndoială că este necesar un Creator inteligent. Dar ce ziceți de macro-evoluție? Ar putea procesele fizice din domeniul materiei și energiei să modifice cel puțin o structură a limbajului genetic existent pentru a produce o altă capacitate cu adevărat nouă, așa cum vor evoluționiștii cu atât de multă disperare să creadă?

Referitor la această întrebare, profesorul Murray Eden, specialist în teoria informației și limbaje formale la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a subliniat în urmă cu câțiva ani că perturbațiile aleatoare ale structurilor limbajului formal pur și simplu nu realizează astfel de fapte magice. El a spus: „Niciun limbaj formal existent în prezent nu poate tolera schimbări aleatoare în secvența de simboluri prin care își exprimă propozițiile. Înțelesul este aproape invariabil distrus. Orice modificare trebuie să fie legală din punct de vedere sintactic. Aș presupune că ceea ce s-ar putea numi „gramatică genetică” are o explicație deterministă și nu își datorează stabilitatea presiunii selecției care acționează asupra variației aleatoare.”⁷

Atunci, într-un cuvânt, răspunsul este nu. Schimbările aleatoare în literele alfabetului genetic nu au mai multe abilități de a produce structuri proteice noi și utile decât ar putea generarea de șiruri aleatoare de aminoacizi discutată în secțiunea anterioară. Aceasta este deficiența evidentă și fatală a oricărui mecanism materialist pentru macro-evoluție. Viața depinde de structuri complexe de limbaj nematerial pentru specificațiile sale detaliate. Procesele materiale sunt complet impotente pentru a crea astfel de structuri sau pentru a le modifica cu scopul de a specifica o funcție nouă. Dacă sarcina de a crea cele aproximativ 1000 de gene necesare pentru a specifica mașinile celulare dintr-o bacterie este de neconceput într-un cadru materialist, luați în considerare cât de mult mai de neimaginat pentru materialist este sarcina de a obține cele aproximativ 100 000 de gene necesare pentru a specifica un mamifer!

În ciuda tuturor milioanelor de pagini ale publicațiilor evoluționiste de la articole de reviste la manuale și până la povești de reviste care presupun și implică faptul că procesele materiale sunt în întregime adecvate pentru a realiza miracole macro-evolutive, nu există, în realitate, o bază rațională pentru o astfel de credință. Este o fantezie totală. Structurile limbajului codificat sunt de natură nematerială și necesită absolut o explicație nematerială.

Dar ce ziceți de registrul geologic/fosil?

Așa cum au existat fraude științifice evidente în biologie în ultimul secol, a existat o fraudă similară și în geologie. Eroarea, într-un cuvânt, este uniformitarismul. Această perspectivă presupune și afirmă că trecutul pământului poate fi înțeles corect în termeni de procese actuale care acționează la ritmuri mai mult sau mai puțin actuale. Așa cum biologii materialiști au presupus în mod eronat că procesele materiale pot da naștere vieții în toată diversitatea ei, geologii materialiști au presupus că prezentul poate explica pe deplin trecutul pământului. Procedând astfel, au fost forțați să ignore și să suprime dovezi contrare abundente că planeta a suferit o catastrofă majoră la scară globală.

Abia în ultimele două decenii a început să se spargă tăcerea referitoare la catastrofismul global din evidența geologică. Abia în ultimii 10-15 ani realitatea evenimentelor globale de extincție în masă înregistrate a devenit cunoscută pe scară largă în afara comunității paleontologice. Abia în ultimii 10 ani au fost depuse eforturi pentru a explica o astfel de dispariție globală în termeni de fenomene cu energie ridicată, cum ar fi impactul unui asteroid. Dar întinderea orizontală imensă a formațiunilor sedimentare paleozoice și mezozoice și dovezile interne ale transportului energetic ridicat reprezintă o mărturie uimitoare pentru procesele catastrofale globale, cu mult dincolo de tot ceea ce este încă considerat în literatura geologică. Dovezile din teren indică faptul că procesele catastrofale au fost responsabile pentru cea mai mare parte, dacă nu pentru toate, a acestei porțiuni a registrului geologic. Propunerea că procesele geologice actuale sunt reprezentative pentru cele care au produs formațiunile paleozoice și mezozoice este o nebunie absolută.

Care este alternativa la această perspectivă uniformitară? Se pare că o catastrofă, condusă de procese din interiorul pământului, a reapărut progresiv, dar rapid. A fost recent documentat că un eveniment de acest tip s-a produs pe planeta soră a Pământului, Venus.⁸ Această concluzie uimitoare se bazează pe cartografierea de înaltă rezoluție efectuată de nava spațială Magellan la începutul anilor 1990, care a dezvăluit că majoritatea craterelor actuale de pe Venus sunt în stare impecabilă și doar 2,5% sunt acoperite cu lavă, în timp ce un episod de vulcanism intens anterior formării craterelor actuale le-a șters pe toate cele anterioare de pe fața planetei. De atunci, activitatea vulcanică și tectonică a fost minimă.

Există dovezi omniprezente pentru o catastrofă similară pe planeta noastră, determinată de subducția fundului oceanic dinaintea catastrofei în interiorul pământului.⁹ Faptul că un astfel de proces este teoretic posibil a fost cel puțin recunoscut în literatura de geofizică de aproape 30 de ani.¹⁰ Consecința majoră a acestui tip de eveniment este inundația progresivă a continentelor și dispariția rapidă în masă a tuturor speciilor vieții, cu excepția câtorva procente. Distrugerea habitatelor ecologice a început cu mediile marine și a învăluit progresiv mediile terestre.

Dovezile pentru un catastrofism global atât de intens sunt evidente în paleozoic, mezozoic și o mare parte din porțiunile cenozoice ale registrului geologic. Cei mai mulți biologi sunt conștienți de apariția bruscă a majorității filumurilor animale în rocile cambriene inferioare. Dar majoritatea nu știu că granița precambrian-cambrian reprezintă, de asemenea, o neconformitate stratigrafică aproape globală, marcată de un catastrofism intens. În Marele Canion, de exemplu, gresia Tapeats aflată imediat deasupra acestei limite conține roci transportate hidraulic, având diametrul de zeci de picioare.¹¹

Faptul că catastrofa a avut o amploare globală este clar din întinderea orizontală extremă și continuitatea depozitelor sedimentare continentale. Faptul că a existat o singură catastrofă mare și nu multe altele mai mici, cu goluri mari între ele, este implicat de lipsa canalelor de eroziune, a orizonturilor solului și a structurilor de dizolvare la interfețele dintre straturile succesive. Expunerile excelente ale registrului paleozoic din Marele Canion oferă exemple superbe ale acestei continuități verticale, cu puține sau fără dovezi fizice ale decalajelor de timp între straturi. Contactele dintre formațiunile Kaibab și Toroweap, formațiunile Coconino și Ermit, formațiunile Ermit și Esplanade și formațiunile Supai și Redwall sunt deosebit de semnificative în această privință.¹²

Omniprezența paturilor încrucișate din gresii și chiar calcare, în rocile paleozoice, mezozoice și chiar cenozoice, este o mărturie puternică pentru transportul energic cu apă a acestor sedimente. Studiile gresiei expuse în Marele Canion au dezvăluit paturi încrucișate produse de curenți de apă de mare viteză care au generat valuri de nisip cu înălțimea de zeci de metri.¹³ Gresia Coconino din Marele Canion continuă în Arizona și New Mexico până în Texas, Oklahoma, Colorado și Kansas. Acoperă mai mult de 200 000 de mile pătrate și are un volum estimat de 10 000 de mile cubice. Traversele se scufundă spre sud și indică faptul că nisipul provine din nord. Nu este vizibilă nicio sursă posibilă pentru acest nisip spre nord. Se pare că este necesară o sursă foarte îndepărtată.

Scara catastrofei apei implicată de astfel de formațiuni încurcă mintea. Cu toate acestea, calculul numeric demonstrează că atunci când sunt inundate zone semnificative ale suprafeței continentale, apar spontan curenți puternici de apă cu viteze de zeci de metri pe secundă.¹⁴ Acești curenți sunt analogi undelor planetare din atmosferă și sunt conduși de rotația pământului.

Acest tip de catastrofism dramatic global documentat în sedimentele paleozoice, mezozoice și în cea mai mare parte a sedimentelor cenozoice implică o interpretare distinctă a registrului fosil asociat. În loc să reprezinte o secvență evolutivă, registrul relevă o distrugere succesivă a habitatului ecologic într-o catastrofă tectonică și hidrologică globală. Această înțelegere explică cu ușurință de ce tipurile intermediare darwiniene lipsesc în mod sistematic din registrul geologic—registrul fosil documentează o distrugere globală scurtă și intensă a vieții și nu o istorie evolutivă îndelungată! Tipurile de plante și animale păstrate ca fosile erau formele de viață care existau pe pământ înainte de catastrofă. Perioada lungă de timp și formele intermediare de viață pe care evoluționistul le imaginează sunt, pur și simplu, iluzii. Și dovezile puternice pentru această catastrofă necesită clar un interval de timp revizuit radical în raport cu cel asumat de evoluționiști.

Dar cum trebuie calculat timpul geologic?

Odată cu descoperirea radioactivității în urmă cu aproximativ un secol, oamenii de știință uniformitari au presupus că au un mijloc fiabil și cantitativ pentru măsurarea timpului absolut pe scări de miliarde de ani. Acest lucru se datorează faptului că există un număr de izotopi instabili cu perioade de înjumătățire de ordinul miliardelor de ani. Încrederea în aceste metode a fost foarte mare din mai multe motive. Nivelurile de energie nucleară implicate în dezintegrarea radioactivă sunt cu mult mai mari decât nivelurile de energie electronică asociate cu temperatura, presiunea și chimia obișnuite, încât variațiile acesteia din urmă pot avea efecte neglijabile asupra primelor.

Mai mult, s-a presupus că legile naturii sunt invariante în timp și că ratele de dezintegrare pe care le măsurăm astăzi au fost constante de la începutul cosmosului—o viziune, desigur, dictată de credința materialistă și uniformitară. Încrederea în metodele radiometrice în rândul oamenilor de știință materialiști a fost atât de absolută încât toate celelalte metode de estimare a vârstei materialelor geologice și a evenimentelor geologice au fost retrogradate la un statut inferior și considerate nesigure când sunt în dezacord cu tehnicile radiometrice.

Prin urmare, majoritatea oamenilor, inclusiv cei mai mulți oameni de știință, nu sunt conștienți de conflictul sistematic și flagrant dintre metodele radiometrice și cele ne-radiometrice pentru datarea sau constrângerea vârstei evenimentelor geologice. Cu toate acestea, acest conflict este atât de dur și de consistent încât există motive mai mult decât suficiente, în opinia mea, pentru a contesta în mod agresiv validitatea metodelor radiometrice.

Un exemplu clar al acestui conflict se referă la reținerea heliului produs de dezintegrarea nucleară a uraniului în mici cristale de zircon găsite în mod obișnuit în granit. Uraniul tinde să se concentreze selectiv în zircon, într-o magmă solidificatoare, deoarece spațiile mari din rețeaua de cristal de zircon găzduiesc mai ușor ionii mari de uraniu. Uraniul este instabil și în cele din urmă se transformă, printr-un lanț de pași de dezintegrare nucleară, în plumb. În acest proces, sunt produși opt atomi de heliu pentru fiecare atom inițial de U-238. Dar heliul este un atom foarte mic și este, de asemenea, un gaz nobil cu o tendință mică de a reacționa chimic cu alte specii. Prin urmare, heliul tinde să migreze ușor printr-o rețea cristalină.

Conflictul pentru metodele radiometrice este că zirconul din granitul precambrian prezintă concentrații uriașe de heliu.¹⁵ Când cantitățile de uraniu, plumb și heliu sunt determinate experimental, se găsesc cantități de plumb și uraniu în concordanță cu mai mult de un miliard de ani de dezintegrare nucleară la ratele măsurate în prezent. În mod uimitor, cea mai mare parte a heliului radiogen din acest proces de dezintegrare este, de asemenea, prezent în aceste cristale care au de obicei doar câțiva micrometri. Cu toate acestea, pe baza ratei de difuzie a heliului măsurate experimental, conținutul de zircon heliu implică o perioadă de timp de doar câteva mii de ani de când s-a produs majoritatea dezintegrării nucleare.

Deci, ce proces fizic este mai de încredere—difuzia unui gaz nobil într-o rețea cristalină sau dezintegrarea radioactivă a unui izotip instabil? Ambele procese pot fi investigate astăzi în detaliu, în laborator. Atât viteza de difuzie a heliului într-o rețea cristalină dată, cât și rata de dezintegrare a uraniului în plumb pot fi determinate cu grade ridicate de precizie. Dar aceste două procese fizice dau estimări extrem de disparate pentru vârsta aceleiași roci de granit. Unde este eroarea logică sau procedurală? În opinia mea, cea mai rezonabilă concluzie este că aceasta apare în etapa de extrapolare în trecutul îndepărtat a ratelor constante de dezintegrare nucleară măsurate în prezent. Dacă aceasta este eroarea, atunci metodele radiometrice bazate pe ratele măsurate în prezent nu oferă și nu pot furniza estimări corecte pentru vârsta geologică.

Dar cât de puternic este cazul în care metodele radiometrice sunt, într-adevăr, atât de incorecte? Există zeci de procese fizice care, precum difuzia heliului, generează ordine de vârstă estimate cu o magnitudine mai mică decât tehnicile radiometrice. Multe dintre acestea sunt de natură geologică sau geofizică și, prin urmare, sunt supuse întrebării dacă ratele observate în prezent pot fi extrapolate în mod legitim în trecutul nedefinit.

Cu toate acestea, chiar dacă facem această presupunere îndoielnică și luăm în considerare rata actuală de creștere a sodiului în oceane față de conținutul actual de sodiu oceanic, sau rata actuală de acumulare a sedimentelor în bazinele oceanice față de volumul actual de sedimente oceanice sau rata netă actuală a pierderii de roci continentale (în principal, prin eroziune) față de volumul actual al crustei continentale sau rata actuală de ridicare a munților Himalaya (reprezentând eroziunea) față de înălțimea lor actuală, rezultă estimări de timp în contradicție mare cu scara de timp radiometrică.¹⁶ Aceste estimări ale timpului sunt reduse în mod dramatic dacă nu facem presupunerea uniformitară, ci considerăm catastrofismul global descris anterior.

Există și alte procese care nu sunt la fel de ușor de exprimat în termeni cantitativi, cum ar fi degradarea proteinelor într-un mediu geologic, care indică, de asemenea, un interval de timp mult mai scurt pentru registrul geologic. Acum este bine știut că oase de dinozaur nemineralizate care încă conțin proteine osoase există în multe locații din întreaga lume.¹⁷ Din experiența mea personală cu astfel de materiale, este de neconceput ca osul care conține astfel de proteine bine conservate să fi putut supraviețui mai mult de câteva mii de ani în mediul geologic în care sunt descoperite.

Prin urmare, consider că dovezile sunt solide din punct de vedere științific pentru a respinge metodele radiometrice ca un mijloc valid pentru datarea materialelor geologice. Ce se poate folosi atunci în locul lor? Ca și creștin, sunt convins că Biblia este o sursă sigură de informații. Biblia vorbește despre un cataclism la nivel mondial în Potopul Facerii, care a distrus toată viața ce respira aerul de pe planetă, în afară de animalele și oamenii pe care Dumnezeu i-a păstrat în viață, pe Arcă. Corespondența dintre catastrofa globală din registrul geologic și Potopul descris în Facere este mult prea evidentă pentru mine ca să nu concluzionez că aceste evenimente trebuie să fie unele și aceleași.

Cu această legătură crucială între registrul biblic și cel geologic, următorul pas logic este o lectură simplă a capitolelor anterioare din Facere. Concluzia este că facerea cosmosului, a pământului, a plantelor, a animalelor, precum și a bărbatului și a femeii de către Dumnezeu, a avut loc, așa cum este descris, acum doar câteva mii de ani, fără a fi nevoie de condiții prealabile.

Dar ce ziceți de lumina stelelor îndepărtate?

Atunci, o întrebare complet legitimă este cum am putea vedea stele la milioane și miliarde de ani lumină distanță dacă pământul este atât de tânăr. O parte din motivul pentru care oamenii de știință ca mine pot avea încredere că știința bună va justifica o înțelegere reală a Bibliei se datorează faptului că noi credem că avem cel puțin o schiță a răspunsului corect la această întrebare importantă.¹⁸

Acest răspuns se bazează pe indicii importante din Biblie, aplicând în același timp relativitatea generală. Rezultatul este un model cosmologic care diferă de modelele standard de tip big-bang în două aspecte esențiale. În primul rând, nu își asumă așa-numitul principiu cosmologic și, în al doilea rând, invocă inflația într-un moment diferit din istoria cosmologică.

Principiul cosmologic este presupunerea că cosmosul nu are margine, nici graniță sau centru și, în sens larg, este același în orice loc și în orice direcție. Această presupunere referitoare la geometria cosmosului a permis cosmologilor să obțină soluții relativ simple ale ecuațiilor lui Einstein ale relativității generale. Astfel de soluții stau la baza tuturor modelelor big-bang. Dar există dovezi observaționale din ce în ce mai mari că această presupunere pur și simplu nu este adevărată. Un articol recent din revista Nature, de exemplu, descrie o analiză fractală a distribuției galaxiilor aflate la distanțe mari în cosmos, care contrazice această ipoteză crucială a big-bang-ului.¹⁹

Dacă, în schimb, cosmosul are un centru, atunci istoria sa timpurie este radical diferită de cea a tuturor modelelor big-bang. Începutul său ar fi cel al unei găuri negre masive care conține întreaga sa masă. O astfel de distribuție de masă are un gradient enorm al potențialului gravitațional care afectează profund fizica locală, inclusiv viteza ceasurilor. Ceasurile din apropierea centrului ar funcționa mult mai încet, sau chiar ar fi oprite, în cea mai timpurie porțiune a istoriei cosmice.²⁰ Deoarece cerurile pe scară largă sunt izotrope din punctul de vedere al pământului, pământul trebuie să fie aproape de centrul unui astfel de cosmos. Lumina de la marginea exterioară a unui astfel de cosmos ajunge în centru într-un timp foarte scurt, măsurat cu ceasurile din vecinătatea pământului.

În ceea ce privește momentul inflației cosmice, această cosmologie alternativă prezintă inflația după formarea stelelor și a galaxiilor. Este demn de remarcat faptul recent că două grupuri de astrofizicieni care studiază supernovele de tip Ia cu deplasare spre roșu ridicată au ajuns la concluzia că expansiunea cosmică este mai mare acum decât atunci când aceste stele au explodat. Articolul din ediția din iunie 1998 a revistei Physics Today descrie aceste rezultate „uimitoare” care „au provocat destulă agitație” în comunitatea astrofizică.²¹ Povestea atribuie în mod uimitor cauza „unei agenții eterice”.

Într-adevăr, Biblia vorbește în repetate rânduri despre Dumnezeu care întinde cerurile: „Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte… cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 104:1–2); „Așa grăiește Domnul cel Atotputernic, Care a făcut cerurile și le-a întins” (Isaia 42:5); „Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile” Isaia 44:24); „Eu am făcut pământul și omul de pe el Eu l-am zidit. Eu cu mâinile am întins cerurile și la toată oștirea lor Eu îi dau poruncă” (Isaia 45:12).

În calitate de creștin și, de asemenea, om de știință profesionist, mă bucur de realitatea că „a făcut Domnul cerul și pământul” (Ieșire 20:11). Fie ca El să fie lăudat în veci.