În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Don Batten, agronom

Dr. Batten este cercetător la Creation Ministries International din Australia. Deține o licență în agronomie de la Universitatea din Sydney și un doctorat în fiziologia plantelor de la Universitatea din Sydney. Dr. Batten a lucrat timp de 18 ani ca cercetător la Departamentul de Agricultură din New South Wales, studiind biologia florală, adaptarea la mediu și creșterea speciilor de pomi fructiferi tropicali și subtropicali, cum ar fi lychee, mărul și mango.

În copilărie, am fost trimis la școala duminicală. Am aflat biserica „noastră” teribil de plictisitoare, dar un om evlavios m-a învățat câteva adevăruri biblice fundamentale. Când eram încă la școala primară, un predicator de stradă a vizitat micul oraș rural în care am crescut. Am ascultat și am ajuns să înțeleg gravitatea păcatului meu și consecințele sale veșnice și am primit darul gratuit al mântuirii lui Dumnezeu.

M-am dus la Hurlstone Agricultural High School, o școală de stat cu internat. Aceasta era o școală creștină, activă, și am fost încurajat să cresc pe drumul meu creștin. Cu toate acestea, eram în cursul celui de-al doilea an al noului sistem de învățământ, cunoscut sub numele de „Schema Wyndham”. Aceasta a presupus o revizuire totală a sistemului de învățământ, astfel încât ideile evolutive au pătruns pentru prima dată în programul de învățământ, în special cel științific. Tulburat de acest lucru, am fost atras să citesc o carte intitulată Science Returns to God. Autorul a obținut zece diplome—cinci în teologie și cinci în știință. În calitate de adolescent de 15 ani, m-am gândit că acest bărbat ar putea ști chiar mai mult decât am știut eu! În retrospectivă, mesajul său, în esență, a fost: „Știința este un mod infailibil de a cunoaște trecutul, așa că trebuie să facem Biblia să se potrivească cu ceea ce spun oamenii de știință”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a folosit evoluția de-a lungul a sute de milioane de ani de moarte, lupta pentru supraviețuire, „natura cu dinți și gheare”, ca mijloc de a crea totul.

În interior știam că acest lucru subminează Cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum ar putea greși un om cu atâtea diplome? Am încercat să nu mă gândesc la aceasta. Dacă un necreștin m-ar fi provocat în legătură cu „știința” și Biblia, aș folosi clișee precum „Biblia este o carte a religiei, nu a științei”, „Dumnezeu ar fi putut folosi evoluția”, „zilele ar fi putut fi perioade lungi de timp ”, „la Domnul o zi este ca o mie de ani” și așa mai departe. Cu toate acestea, am încercat practic să nu mă gândesc la aceasta.

Două cutii

Am tratat problema folosind abordarea celor „două cutii”. Într-o cutie am avut credința mea creștină. Pe ea avea o etichetă pe care scria „Deschideți pentru studii bisericești și biblice, dar păstrați-o închisă în alte momente”. În cealaltă cutie erau studiile de școală și cele universitare. Această cutie avea o altă etichetă: „Deschisă pentru școală/universitate, dar niciodată pentru biserică sau la studii biblice”. Îmi compartimentasem viața în sacru și laic, iar secularul devenea din ce în ce mai dominant.

În acest stadiu nu am cunoscut niciun creștin care să creadă ceea ce spune Biblia despre creație (recentă și ), Căderea și Potopul (global). Teoria golurilor a „rezolvat” problema creștinilor mai în vârstă cu care am vorbit (ei nu au înțeles problemele, pentru că nu fuseseră învățați evoluția și niciodată nu am putut vedea că sensul simplu al Facerii a lăsat să se înțeleagă vreun gol, să nu mai vorbim de potopul lui Lucifer și alte idei fanteziste, cum ar fi oamenii fără suflet de dinaintea lui Adam). Alții „au crezut Biblia”, neputând oferi motive (contrar 1 Pet. 3:15). Majoritatea tinerilor au gândit la fel ca mine („Dumnezeu a folosit evoluția”).

Cu toate acestea, trebuie să fi existat unii creștini la universitate care au crezut relatarea biblică și ar fi fost dispuși să conteste învățătura evoluționistă. Într-o zi, la o prelegere, profesorul de zoologie a spus: „Unii dintre voi sunteți îngrijorați de această evoluție. Nu vă faceți prea multe griji pentru aceasta, nici eu nu știu dacă o cred.” În retrospectivă, cred că el a încercat doar să dezamorseze problema pentru câțiva „fundamentaliști” care au crezut, de fapt, ceea ce a spus Biblia (spre deosebire de mine). Cu toate acestea, cuvintele mi-au rămas în minte (mai mult decât orice altceva a mai spus el!). A folosit cuvântul „crede”? Am reflectat. Dar aceasta este știință, știința nu este o chestiune de credință! Știința înseamnă fapte! La aceasta m-am gândit, în naivitatea mea.

Adam și Eva: Stând pe o grămadă de oase adâncă de câțiva kilometri?

Acest gând m-a determinat să fiu mai deschis la minte cu privire la paradigma evoluției. Cele două cutii au început să se deschidă în același timp. Am început să fiu provocat de modurile în care scenariul evolutiv a contrazis teologia Bibliei—de exemplu, învățătura despre caracterul lui Dumnezeu și răscumpărarea nu a putut fi separată de istoricitatea relatării biblice despre creație și Cădere. Evoluția, dacă ar fi adevărată, a fost o credință total incompatibilă cu privire la istoria lumii. Adică, cum ar putea un Creator-Dumnezeu iubitor, sfânt, drept, atotștiutor, atotputernic să folosească un mijloc atât de crud și distructiv de a crea totul? El a descris creația, după ce a terminat de creat tot, inclusiv omenirea, ca fiind foarte bună (Fac. 1:31). S-ar putea descrie creația ca fiind foarte bună dacă Adam și Eva ar sta pe o grămadă de oase adâncă de câțiva kilometri? Aceasta a presupus teoria golurilor și afirmația că „Dumnezeu a folosit evoluția”.

Facerea și Evanghelia

Apoi, au existat implicațiile pentru semnificația și motivul morții și învierii lui Iisus. Dacă aș avea ocazia să vorbesc cu cineva despre credința mea, aș evita Vechiul Testament și aș încerca să direcționez discuția spre dovezile istorice ale învierii lui Iisus. Aproape că mi-am dorit ca Vechiul Testament să nu facă parte din Biblie! Dar Iisus confirmase veridicitatea Vechiului Testament. De asemenea, el l-a citat și l-a aprobat pe Avraam:„Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți.” (Luca 16:31; comparați cu Ioan 5:46–47).

Motivul morții și învierii lui Iisus se bazează pe istoricitatea Facerii—că neascultarea lui Adam și a Evei a adus blestemul morții și al suferinței asupra lumii. Fiecare dintre noi a păcătuit, așa că toți merităm mânia lui Dumnezeu (Rom. 5:12). Iisus a luat blestemul morții asupra Sa pe cruce, pentru ca noi, care credem în Dumnezeu că ne va mântui, să fim eliberați de moarte pentru eternitate (Rom. 5:12–19; 1 Cor. 15:21–22). Dacă evoluția era adevărată, moartea și suferința erau dintotdeauna aici; ele nu ar fi fost rezultatul păcatului. Deci, ce semnificație are moartea lui Iisus?

Când încercam să cred în evoluție, fără să mă gândesc la aceasta, am încercat să explic blestemul asupra lui Adam ca moarte spirituală. De ce? Pentru că, dacă evoluția ar fi adevărată, moartea era deja aici când Adam a păcătuit. Dar blestemul a fost, în mod fundamental, moartea fizică („în pământ te vei întoarce” Fac. 3:19), de aceea Iisus a murit trupește pe cruce, așa cum ne amintim la fiecare Împărtășanie (1 Cor. 11:23–26). Și de aceea a înviat trupește din morți, învingând păcatul și moartea. Deci noi, care suntem în Hristos, așteptăm cu nerăbdare o înviere trupească (1 Cor. 15).

Mai mult, Vechiul Testament conține Legea, pe care Noul Testament o numește călăuză spre Hristos (Gal. 35:24). Cum pot răspunde oamenii la Mântuitorul, Iisus Hristos, dacă nu știu că trebuie să fie mântuiți? Și cum pot să știe că trebuie să fie mântuiți dacă nu știu că au arătat neascultare față de Creatorul lor privind respectarea standardelor Lui de dreptate, că sunt pierduți, că merită condamnarea lui Dumnezeu și vor suferi mânia Lui la Judecată? Legea ne ajută să vedem că suntem într-adevăr pierduți fără mântuirea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.

Creștinismul—o înțelegere

Așadar, am început să văd că viața creștină este ca o „înțelegere”. Evoluția este, în esență, un alt mod de gândire care este conceput pentru a-l exclude pe Dumnezeu (amintiți-vă că axioma fundamentală a evoluției este că mutațiile sunt aleatoare, fără scop). „Evoluția teistă” este un oximoron. Dacă este evoluție, atunci Dumnezeu nu are nimic de-a face cu ea. Dacă este Dumnezeu, atunci nu este evoluție!

Mi-am dat seama că nu puteam alege ceea ce mi se părea convenabil să cred. Dacă Biblia este Cuvântul inspirat al Celui care a fost acolo la început, care nu face niciodată greșeli și nu minte niciodată, atunci ar trebui să fie autoritatea supremă. Nu ar trebui „reinterpretat” pentru a se potrivi speculațiilor oamenilor supuși greșelilor care nu au fost acolo la început și cu siguranță fac greșeli. Aceasta ar face din om autoritatea supremă, nu Dumnezeu. Biblia ne spune că, de vreme ce oamenii i-au întors spatele lui Dumnezeu, ei s-au rătăcit în gândurile lor (Rom. 1:21). Deci, nu este bine să răsturnați Cuvântul lui Dumnezeu din cauza „cărturarilor” care îl contrazic.

Iisus ne-a poruncit: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.” (Mat. 22:37) Am exclus o mare parte din viața mea de la suveranitatea lui Dumnezeu—perioada mea la universitate.

Punând lucrurile la încercare

Am fost ca un burete, absorbind tot ce am fost învățat fără să verific. Acum am început să pun lucrurile la încercare. Chiar stăteau în picioare? Au existat nenumărate fosile de tranziție care arătau transformarea unui animal (sau plantă sau microb) în altul—așa cum a prezis Darwin? Nu, au existat doar o mână de fosile discutabile. Au arătat fosilele o transformare treptată a unui fel în altul? Nu, fosilele au prezentat stază (adică, nicio schimbare direcțională, rămânând practic aceleași). Multe creaturi cunoscute sub numele de fosile, care se presupune că sunt vechi de sute de milioane de ani—precum stelele de mare, meduzele, melcii—sunt și astăzi aici. Cum poate fi aceasta dacă evoluția poate schimba atât de ușor un fel în altul?

Generare spontană ?

În scenariul evolutiv, viața a apărut spontan din substanțe chimice simple. Dar acest lucru este imposibil ținând cont de ceea ce se știe acum despre complexitatea uimitoare a celor mai simple viețuitoare—chiar și cea mai simplă celulă auto-reproducătoare. Există atât de multe probleme cu această idee, care a devenit și mai greu de suportat de când eram student la universitate. Chiralitatea este o problemă uriașă—„orientarea” aminoacizilor și zaharurilor, de exemplu. Chimia fizică poate produce aminoacizi în condițiile potrivite, dar ei greșesc spunând că viața poate să se formeze, deoarece sunt amestecuri de forme de stânga și de dreapta, nu cele pure necesare în viețuitoare. Numai enzimele produc aminoacizii și zaharurile pure necesare vieții, dar fabricarea enzimelor necesită o celulă vie. Viața se bazează pe viață.

Apoi, există problema insurmontabilă de a obține chiar și o enzimă funcțională prin procese aleatoare, chiar dacă ați putea obține toate ingredientele asamblate împreună. Să luăm în considerare doar o enzimă tipică formată din 300 de aminoacizi. Chiar dacă suntem generoși cu materialistul și presupunem că numai 150 de aminoacizi trebuie specificați pentru funcția enzimei, probabilitatea de a obține o secvență funcțională este mai mică de 1 în 10¹⁹⁵. Nu ne putem imagina o astfel de improbabilitate. Există, probabil, 10⁸⁰ de atomi în univers. Dacă am face din fiecare atom din universul nostru un alt univers la fel ca al nostru și fiecare dintre acești atomi ar fi fost un experiment pentru fiecare milisecundă a presupusei vârste evolutive a universului nostru, s-ar obține 10¹⁸¹ de experimente—departe de cea mai mică șansă de a obține o enzimă funcțională. Aceasta este doar o enzimă. Această celulă vie, care este cea mai simplă, trebuie să aibă cel puțin câteva sute de enzime/proteine.

Îmi amintesc clar, la Biochimie II, o serie de prelegeri despre operonul lactozidazei (un grup de gene care codifică toate enzimele implicate în metabolismul lactozei) în E. coli. Acest lucru tocmai fusese elucidat (20 de ani mai târziu, tot se încearcă lămurirea detaliilor despre modul în care enzimele își fac treaba). Mecanismul complex de control care a pornit enzimele numai dacă lactoza era disponibilă și reglează cantitatea de enzimă fabricată, a fost cu adevărat minunat. În mod evident, lectorul se bucura să ne învețe despre astfel de minuni proaspăt descoperite. La sfârșitul seriei, într-o sesiune de întrebări/discuții, cineva a întrebat: „Cum ar putea evolua un astfel de sistem de control integrat prin mutații aleatoare și selecție naturală?” Spre surprinderea mea, lectorul a răspuns pur și simplu: „Nu ar putea”.

De atunci, au fost descoperite multe alte mașini și mecanisme biochimice extrem de integrate, mașini care nu vor funcționa dacă lipsește o singură parte. Aceasta înseamnă că nu pot fi acumulate prin mici modificări care se acumulează în timp, deoarece micile schimbări nu ar fi funcționale pentru organism, astfel încât selecția naturală nu ar putea acționa asupra lor. Doar aparatul complet funcționează, deci trebuie să fie prezent pentru ca acesta să confere un avantaj organismului și să fie astfel accesibil selecției naturale. Astfel de mașini biochimice includ flagelul rotativ, utilizat pentru propulsia bacteriilor și sistemul de coagulare a sângelui la vertebrate. Aceste caracteristici de proiectare sunt exemple de „complexitate ireductibilă”.¹

În această perioadă, dr Duane Gish, de la Institutul pentru Cercetarea Creației din SUA, a făcut o vizită la Universitatea din Sydney, sponsorizată de Uniunea Evanghelică. Prezentarea sa mi-a consolidat ideile. Interesant este că studenții de la filozofie, nu cei la științe, au vrut să dezbată problema cu dr. Gish. Acest lucru mi-a întărit ideea că întreaga problemă este fundamental una filosofică/religioasă. Karl Popper, binecunoscutul filozof al științei, a ajuns la concluzia că „darwinismul nu este o teorie științifică testabilă, ci un program de cercetare metafizică—un cadru posibil pentru teoriile științifice testabile”.²

Darwinismul, de la început, a fost în esență un cadru materialist, ateist, pentru gândire. Este o viziune asupra lumii, o paradigmă. Așa cum Adam Sedgwick, profesor de geologie de la Universitatea Cambridge, scria, în 1861, despre Originea speciilor lui Darwin: „De la început până la sfârșit este un fel de mâncare de materialism gătit cu pricepere. … Și de ce se face aceasta? Din niciun alt motiv, sunt sigur, decât pentru a ne face independenți de un Creator.”³

Sir Julian Huxley, ateu și primul director general al UNESCO, a spus: „Realizarea reală a lui Darwin a fost aceea de a înlătura întreaga idee a lui Dumnezeu ca și Creator al organismelor din sfera discuției raționale.”⁴

Se pare că nimeni de la conferința care sărbătorea centenarul publicării cărții Originea speciilor de către Darwin, nu s-a opus declarației lui Huxley. Mai recent, William Provine, profesor de științe biologice la Universitatea Cornell, a spus: „Permiteți-mi să rezum opiniile mele cu privire la ceea ce ne spune biologia evoluției moderne cu voce tare și clară. … Nu există zei, nu există forțe de niciun fel, nici viață după moarte. Când mor, sunt absolut sigur că voi fi complet mort. Aceasta este doar tot—acesta va fi sfârșitul meu. Nu există niciun fundament suprem pentru etică, niciun sens suprem în viață și nicio voință liberă pentru oameni.”⁵

Teologii care cred că pot desena cercuri în jurul științei și creștinismului și spun că „religia” nu are nimic de-a face cu „știința” și invers, ar fi bine să muncească din greu pentru a-i convinge pe evoluționiști!

Accidentele creează cărți cu informații?

Un microb tipic conține informații codificate în genomul său echivalente unei cărți de aproximativ 500 de pagini. Un om are aproximativ 1000 de astfel de cărți cu informații codificate în ADN-ul fiecărei celule. Să presupunem că prima celulă s-a creat singură. Atunci, cum s-a transformat în toate viețuitoarele de pe pământ? Mutațiile și selecția naturală ar trebui să fie eroii complotului evolutiv, potrivit profeților darwinieni moderni, precum Richard Dawkins, care a fost descris ca „apostolul ateismului”.

Mutațiile apar atunci când apar erori în urma copierii ADN-ului pentru a fi transmis descendenților—„literele” bazice ale acidului nucleic din cod sunt schimbate, pierdute sau adăugate. Aceste erori ar trebui să genereze toate informațiile genetice noi, iar selecția naturală separă îmbunătățirile de efectele degenerative.

Greșelile accidentale de copiere adaugă informațiile genetice complexe necesare pentru a transforma microbii în moluște, acarieni, mango și oameni? Modificările aleatoare ale informațiilor cresc vreodată cantitatea de informații semnificative? Când un dactilograf apasă tasta greșită, adaugă vreodată „greșeala” vreun sens suplimentar informațiilor care sunt scrise? Modificările aleatoare aduse unui program de calculator măresc vreodată funcționalitatea programului?

Intuitiv, nu ne-am aștepta niciodată ca modificările aleatoare să genereze informații funcționale suplimentare, dar aceasta se presupune că este chestia fantastică a creării informațiilor în paradigma evoluției.

Dar este de ajuns intuiția? Au existat studii detaliate ale acestei probleme publicate în ultimii ani, care arată că generarea de noi complexități funcționale prin accidente este atât de improbabilă încât nu s-ar întâmpla niciodată, chiar și în miliardele de ani ale evoluționiștilor.⁶ Mutațiile cauzează pierderea informațiilor, pierderea complexității funcționale—nu o creștere, așa cum necesită evoluția.

Uneori, pierderea complexității/specificității poate fi avantajoasă—de exemplu, pierderea aripilor la gândacii descendenți dintr-o specie de gândaci zburători purtați de vânt pe o insulă. În această situație, zborul reprezintă un pericol pentru sănătate, deoarece gândacii zburători ar putea fi aruncați în mare, deci pierderea aripilor poate fi un avantaj. O mutație a uneia dintre genele care controlează formarea aripilor ar putea cauza cu ușurință pierderea aripilor. Deci, o astfel de mutație poate fi benefică, dar este totuși o pierdere de informații, nu creșterea pe care o necesită evoluția.

Rezistența la antibiotice poate apărea prin pierderea informațiilor genetice. De exemplu, rezistența la penicilină a stafilococului s-a întâmplat prin pierderea controlului asupra producției unei enzime care descompune penicilina. Acest lucru are ca rezultat supraproducția enzimei, care este utilă în prezența antibioticului, însă este o irosire de resurse în mod normal.

Un alt mecanism pentru obținerea rezistenței la antibiotice este achiziționarea de pachete de gene de la alte tipuri de bacterii prin conjugare, un proces de împerechere la bacterii. Cu toate acestea, nu există nicio funcționalitate complexă nouă care să apară prin oricare dintre aceste procese. Toate implică fie pierderea informației, fie achiziționarea lor de la altceva, care nu susține credința în progresia ascendentă prin evoluție.

Obținerea unui profit prin falimentare lentă

Există, de asemenea, probleme uriașe cu ratele de mutație necesare și costul de a scăpa de mutațiile predominante „rele” (care necesită „moartea celui neadaptat”). De asemenea, pentru ca o mutație bună să se stabilească într-o populație, toți acei indivizi care nu au noua trăsătură trebuie să moară. Când aceste considerații sunt combinate cu ratele reduse de reproducere a multor animale, devine clar că nu a existat suficient timp (chiar și cu perioada de timp a evoluționiștilor) pentru ca astfel de animale să poată evolua. J. B. S. Haldane, unul dintre cei care au formulat teoria modernă „neo-darwiniană”, a scris despre aceste probleme cu mulți ani în urmă. Motoo Kimura a încercat să o rezolve cu teoria mutației neutre, dar acest lucru nu ajută, deoarece nu scapă de costul substituției—în momentul în care o presupusă mutație neutră devine benefică printr-o schimbare a mediului, cei care nu au mutația trebuie să moară în continuare pentru ca aceasta să se fixeze în populație.⁷

Selecția naturală este, de asemenea, o problemă. A fost propusă inițial ca un mecanism conservator pentru eliminarea neadaptaților, greșelilor, care apar într-o lume căzută. Darwin a încercat să o transforme într-o forță creativă pentru a face lucruri noi. Dar la fel cum mutațiile distrug informațiile genetice complexe, codificate, tot așa selecția naturală elimină informațiile genetice.

Dacă o populație de animale conține indivizi cu diferite lungimi de păr și mediul se schimbă astfel încât devine extrem de rece, animalele cu părul scurt vor muri, supraviețuind doar cele cu părul lung. Populația s-a adaptat condițiilor de frig, dar a pierdut informațiile genetice pentru părul scurt.

Pierderea informațiilor are loc atât cu selecția naturală, cât și cu selecția artificială sau cu reproducerea. Crescătorii de plante caută să folosească tipuri sălbatice în reproducere, deoarece soiurile noastre foarte selectate nu dispun de informații genetice prezente în omologii lor sălbatici. Fiind o persoană implicată, de-a lungul anilor, în creșterea plantelor, cum ar fi lychees, măr și guava, am fost foarte conștient de acest lucru.

Dar similitudinile („omologia”)?

Nu arată omologia că suntem înrudiți cu animalele, într-un „mare lanț de vietăți”? Dacă se presupune că evoluția trebuie să fi avut loc, deoarece suntem aici, atunci se poate argumenta că similitudinile sunt dovezi ale evoluției.

Cu toate acestea, poate că asemănările există pentru un motiv diferit. Poate există pentru că există un Creator comun care a făcut totul. Mai mult, poate Creatorul a făcut lucrurile cu un model care este menit să ne spună ceva—și anume, că există un singur Creator-Dumnezeu. Romani 1:20 ne spune că atributele invizibile ale lui Dumnezeu sunt clar evidente în ceea ce a făcut El, astfel încât nimeni nu are vreo scuză pentru a pretinde lipsa cunoașterii lor. Dacă nu ar exista asemănări și fiecare organism ar fi complet diferit de oricare altul, am putea concluziona logic că au existat mulți creatori, mulți zei.

Interesant este că modelele de similitudine vorbesc, de fapt, împotriva explicației evolutive. De exemplu, cârtița marsupială și cea placentară, precum și șoarecele marsupial și cel placentar, sunt incredibil de asemănătoare. Dar acest lucru nu se poate datora legăturii evolutive, deoarece, în schema evolutivă, planul corpului marsupial și planul corpului placentar s-au despărțit înainte de presupusa evoluție a cârtițelor și a șoarecilor. Așadar, este oferită o „explicație” ad hoc pentru asemănări: s-a întâmplat să se asemene pentru că au evoluat în medii similare—„evoluție convergentă”.

Piciorul unui cal este destul de diferit de al nostru, dar suntem clasificați ca mamifere placentare. Piciorul unei broaște este mult mai asemănător cu al nostru, dar aceasta este un amfibian, departe de noi. Cum se face? Ei bine, iată o altă poveste ad hoc: piciorul calului a evoluat/s-a adaptat la o altă formă specializată pentru alergat etc.; broasca și picioarele umane nu s-au schimbat prea mult de la prototipul piciorului vertebrat—de aceea arată atât de asemănător.

Aceste scenarii nu sunt știință; sunt doar povești. Necesitatea poveștilor apare deoarece evoluționiștii interpretează greșit sistemul ierarhic de clasificare ca un model evolutiv. Biologul molecular Dr. Michael Denton, în calitate de persoană care nu este creaționistă, a explicat acest lucru în cartea sa clasică Evolution: A Theory in Crisis.⁸

Deci viața nu a apărut prin procese naturale și nici marea diversitate a vieții nu ar fi putut apărea prin procese naturale neinteligente (evoluție). Tipurile vii au fost create de Dumnezeu, așa cum spune Biblia. Plantele au fost create pentru a se reproduce după felul lor (Fac. 1:11–12), ca și alte tipuri de ființe vii. Vedem variații, dar sunt limitate. Câinii/lupii/șacalii/coioții—membri ai tipului lupului—nu se vor transforma niciodată în ceva diferit prin orice proces natural, așa cum nici roșiile nu se vor transforma în fasole. Dumnezeu a creat lucrurile cu abilitatea de a se adapta, de a varia în limite; altfel nu ar fi fost capabili să „umple pământul”. Mutațiile și selecția naturală apar în lumea noastră căzută, dar ele nu creează noi tipuri de bază de organisme. În ultimul timp, unii evoluționiști încep să realizeze acest lucru:

Putem continua să examinăm variația naturală la toate nivelurile… precum și să facem ipoteze cu privire la evenimentele de speciație ale ploșnițelor, urșilor și brahiopodelor până când se sfârșește planeta, dar vom rămâne doar cu ploșnițe, brahiopode și urși. Niciunul dintre acestea nu se va transforma în rotifere sau viermi rotunzi.⁹

Știința s-a „întors la Dumnezeu” într-un anumit sens aici, deoarece acest lucru ar putea fi învățat citind capitolul 1 al Facerii.

Dumnezeu a creat lucrurile pentru a arăta că acestea au fost create, astfel încât să ne închinăm Lui și nu creației.