În șase zile

De ce 50 de oameni de știință alegsă creadă în creație.

Editat de Dr. John Ashton
tradus de Cristian Monea (Centrul De Studii Facerea Lumii)

Dr. Andrew McIntosh, matematician

Dr. McIntosh este lector de Teoria Combustiei, Departamentul de Combustibil și Energie, Universitatea din Leeds, Regatul Unit. Deține o licență în matematică aplicată de la Universitatea din Țara Galilor, un doctorat în teoria combustiei de la Institutul de Tehnologie Cranfield și un doctorat în matematică de la Universitatea din Țara Galilor. A contribuit la 10 manuale care tratează teoria arderii și a publicat peste 80 de lucrări de cercetare. Dr. McIntosh este autorul cărții Genesis for Today: Showing the Relevance of the Creation/Evolution Debate to Today’s Society.¹

Viziuni asupra lumii

Ca om de știință, mă uit la lumea din jurul meu și observ mecanisme inginerești de o complexitate atât de remarcabilă încât sunt tentat să concluzionez că în spatele unei astfel de ordini complexe se află proiectarea inteligentă.

Niciun om de știință nu este complet obiectiv. Suntem conduși întotdeauna de presupunerile noastre. Dacă un om de știință nu crede în Dumnezeu, atunci punctul său de plecare, ateismul, îi va afecta judecata în timp ce privește lumea din jur. Dacă mintea lui este închisă posibilității unui proiectant, propria sa presupunere îl va obliga să adopte ceea ce pentru mulți va părea o explicație „puțin probabilă” pentru ceea ce observă. (Aceste aspecte ale filosofiei din spatele științei de astăzi sunt detaliate în cartea mea Genesis for Today.²)

În opinia mea, trebuie să ne întoarcem la atitudinea lui Einstein care, deși el însuși nu credea într-o zeitate antropomorfă, avea o profundă admirație pentru armonia universului. A existat o smerenie în strălucita sa carieră științifică care a condus la descoperirea teoriei relativității speciale și realizarea echivalenței energiei și a masei (prin celebra ecuație E = mc²). Aceasta a fost urmată de descoperirea importantă a teoriei relativității generale, care a arătat pentru prima dată legătura dintre gravitație și timp și a condus la demonstrarea curburii continuumului spațiu-timp în univers. El a spus într-un interviu din 1929:

Suntem în poziția unui copil mic care intră într-o bibliotecă imensă, plină de cărți scrise în multe limbi diferite. Copilul știe că cineva trebuie să fi scris acele cărți. Nu știe cum. Nu înțelege limbile în care sunt scrise. Copilul suspectează vag o ordine misterioasă în aranjarea cărților, dar nu știe ce este. Mi se pare că este atitudinea chiar și celei mai inteligente ființe față de Dumnezeu. Vedem un univers minunat aranjat și respectând anumite legi, dar înțelegem vag acele legi. Mințile noastre limitate nu pot înțelege forța misterioasă care mișcă constelațiile.³

O astfel de smerenie s-a pierdut în lumea noastră științifică de astăzi. Mulți susțin cu tenacitate o viziune ciudată că teismul este, prin definiție, exclus de știință. O astfel de poziție nu este logică, deoarece teismul sau ateismul sunt produse ale presupunerilor cuiva. Resping fără rușine poziția teistă (care, mai degrabă de a fi contrazisă de anchetele mele științifice, este confirmată de ei), și recunosc că Dumnezeu Însuși ni se poate descoperi—aceasta cred că a făcut prin Iisus Hristos.

Ordinea șia doua lege a termodinamicii

Există o lege fundamentală în univers la care nu există o excepție cunoscută. Adică, atunci când se realizează lucru mecanic din cauza conversiei energiei, există întotdeauna o anumită disipare a energiei utile. În termeni pur termodinamici, aceasta înseamnă că, pentru un sistem închis, cantitatea energiei care nu mai este disponibilă pentru lucru mecanic util este în creștere. Aceasta se numește entropie.⁴ Astfel, într-un sistem închis, entropia generală crește.

Cu toate acestea, legea se aplică nu numai în domeniul mecanicii și al motoarelor. Se aplică oricărui sistem, deoarece entropia este efectiv o măsură a dezordinii din sistemul respectiv. În termeni generali, dezordinea crește, autovehiculele ruginesc și mașinile se uzează. Nicio inversare spontană a acestui proces nu a fost observată vreodată pentru un sistem închis.

Această lege se aplică în continuare pentru sistemele vii. Ceea ce este mort (cum ar fi un băț sau o frunză dintr-un copac) nu are informații sau teleonomie în interiorul său pentru a converti energia soarelui în lucru mecanic util. Într-adevăr, pur și simplu se va încălzi și entropia va crește.

În ciuda încercărilor lui G. Nicolis Prigogine și a colegilor săi de a găsi auto-organizarea prin procese aleatoare în cadrul vietăților, ordinea susținută nu poate fi niciodată atinsă, deoarece nu sunt disponibile informații noi. Într-adevăr, după ce a argumentat că auto-organizarea prin procese aleatoare poate fi posibilă în sistemele aflate în dezechilibru, Prigogine afirmă în prima referință:

Din păcate, acest principiu (auto-organizarea) nu poate explica formarea structurilor biologice. Probabilitatea ca la temperaturi obișnuite un număr macroscopic de molecule să fie asamblat pentru a da naștere la structuri foarte ordonate și la funcțiile coordonate care caracterizează organismele vii este extrem de mică.⁵

Entropie, informații și lumea vie

Principalul obstacol în calea teoriilor evoluției în ceea ce privește originile este că informațiile nu pot fi definite în termeni de fizică și chimie. Ideile unei cărți nu sunt aceleași cu hârtia și cerneala care constituie cartea. Într-adevăr, aceleași cuvinte și gânduri pot fi transmise printr-un suport complet diferit (cum ar fi un CD-ROM de calculator, o dischetă sau un magnetofon). Produsele chimice nu definesc mesajul pe care îl poartă. Sensul nu poate apărea spontan, deoarece sensul presupune inteligență și înțelegere.

Una dintre cele mai mari descoperiri a fost cea a ADN-ului de către Francis H. Crick (Marea Britanie) și James D. Watson (SUA), în 1953. S-a constatat că această moleculă este mediul universal de stocare al sistemelor naturale. O lungime de ADN este alcătuită în așa fel încât două lanțuri de zahăr-fosfat dezoxiriboză formează împreună o structură dublu elicoidală de 2nm (10^-9m) în diametru, cu un pas de 3,4nm. Între aceste două catene sunt punți de hidrogen, peste care sunt plasate patru tipuri de nucleotide: Adenină (A), Timină (T), Citozină (C) și Guanină (G). Aceste patru nucleotide sunt efectiv alfabetul chimic pentru scrierea „cuvintelor” pe „hârtia” chimică, care sunt cele două lanțuri de zahăr-fosfat. Structura elicoidală permite stocarea tridimensională a informațiilor formate prin așezarea literelor chimice. Lanțul ADN este ca o secvență de puncte și linii într-un mesaj codat. Informațiile codificate folosind literele (ACG, GUC, CAU etc.) sunt purtate de moleculele chimice complicate, dar nu sunt definite de acestea. Informația nu este egală cu energia sau materia.

În semnalele radio există o undă purtătoare de frecvență mult mai mare decât semnalul informațional transportat de unda purtătoare. Odată recepționat, purtătoarea nu este importantă și mesajul este convertit în sunet și vorbire. Exact în același mod, informațiile referitoare la o celulă ar fi putut fi scrise folosind o codificare complet diferită, adică o ordonare diferită a nucleotidelor. Atât timp cât regulile rămân aceleași, nu are importanță. Alternativ, ar putea fi implicată o chimie complet diferită, adică un „alfabet” diferit care să ducă la o structură lingvistică complet nouă. Ceea ce este esențial în această discuție este că informațiile (adică stabilirea regulilor, limba, codul etc.) au fost acolo de la început. A argumenta că acest lucru a venit din întâmplare este absurd din punct de vedere științific. După cum a afirmat profesorul Gitt, „Nicio informație nu poate exista fără o sursă mentală inițială. Nicio informație nu poate exista în procesele pur statistice.”⁶

Deși Dawkins a susținut o serie aparent interminabilă de mici mutații avantajoase, alese prin selecția naturală care operează la nivel microscopic⁷, există argumente formidabile împotriva poziției sale. Denton, în cartea sa Evolution: A Theory in Crisis,⁸ discută problema pleiotropiei, adică o genă care afectează o serie de funcții aparent total nelegate, ale organismelor vii. De exemplu, modificările genelor de culoare la șoareci afectează, de asemenea, dimensiunea corpului. Microbiologul Behe l-a combătut cu abilitate pe Dawkins în cartea sa Darwin’s Black Box,⁹ unde a arătat că, în spatele multor cuvinte ale acestui apărător al lui Darwin, nu există un mecanism în evoluția darwiniană care să adauge informații noi unei specii la nivel macro, printr-un set semnificativ de modificări ale literelor ADN, deoarece este necesară „transmiterea informațiilor” cu privire la obiectivele modificărilor. În caz contrar, mutațiile care intervin nu aduc niciun avantaj. Într-adevăr, pentru a forma codul este vital ca părțile expeditoare și receptoare ale celulei să aibă cadă de acord în prealabil cu privire la semnificația codului, altfel nu poate exista comunicare. Dar evoluția darwiniană are la dispoziție doar mutații întâmplătoare. Deoarece nicio „gândire prealabilă” nu poate fi permisă, nu există nicio modalitate prin care nucleotidele să se poată aranja într-un „cod predefinit”, deoarece aceasta presupune cunoștințe anterioare. Astfel, însăși existența limbajului codificat prin ADN oprește evoluția la primul obstacol.

Zborul în lumea naturală—complexitatea care poate fi observată de toți

Nu sunt greu de găsit exemple de complexitate în lumea naturală. Toate vietățile prezintă exemple de complexitate ireductibilă, așa cum a demonstrat foarte abil Behe în cartea sa, Darwin’s Black Box. Unul dintre cele mai bune exemple de complexitate, care sfidează o serie de schimbări „treptate” (așa cum susține Dawkins în cartea sa, Climbing Mount Improbable), este zborul. Pentru zborul controlat, mai greu decât aerul, există patru cerințe fundamentale: (1) o formă corectă a aripii pentru a oferi o presiune mai mică a aerului pe suprafața superioară, (2) o arie suficient de mare pentru a susține greutatea, (3) unele mijloace de propulsie sau planare și (4) suprafețe suplimentare sau un mijloc de modificare a suprafețelor principale, pentru a schimba direcția și viteza.

Zborul are loc în multe ramuri ale lumii vii: (a) păsări; (b) insecte: muște, albine, viespi, fluturi, molii; (c) mamifere: lilieci; (d) reptile: pterodactilii dispăruți. Fiecare clasă de creaturi este diferită din punct de vedere anatomic, fără nicio legătură identificată nici de cel mai înflăcărat evoluționist. S-a încercat o legătură slabă între reptile (dinozauri) și păsări: se propune serios că a existat un dinozaur „pro-avis” care flutura solzii de pe brațele sale pentru a prinde insecte și apoi și-a schimbat solzii în pene pentru a avea un avantaj aerian față de prada sa. Chiar dacă cineva acceptă înregistrarea fosilă ca un ghid de schimbare de-a lungul a milioane de ani, nu există nicio dovadă a existenței vreunei creaturi „pro-avis” în înregistrarea fosilă. Pentru evoluționist, există scenariul zborului care evoluează independent de cel puțin trei ori! Aripile celor trei grupuri principale de vietăți zburătoare de astăzi sunt substanțial diferite: aripile păsărilor sunt făcute din pene; aripile insectelor sunt formate din solzi, membrane sau fire de păr; iar aripile de liliac folosesc pielea întinsă peste un schelet. Deci, evoluționistul se confruntă nu doar cu un obstacol imposibil—faptul că unele reptile au crescut pene și au început să zboare—ci și cu alte două obstacole. Acestea sunt că acel zbor care a evoluat din nou când unele rozătoare (șoareci? chițcani?) au dezvoltat o suprafață asemănătoare pielii deasupra picioarelor din față pentru a deveni lilieci și apoi, destul de separat, unele insecte au crescut aripi foarte subțiri formate din solzi, membrane sau fire de păr pentru a deveni muște, albine și fluturi!

Păsări

Aripile unei păsări sunt făcute din pene. O pană este o minune a ingineriei materialelor ușoare. Deși ușoară, este foarte rezistentă la vânt. Acest lucru se datorează faptului că există un sistem inteligent de barbe și barbule. Fiecare barbă a unei pene este vizibilă cu ochiul liber și se desprinde de pe tulpina principală. Ceea ce nu se realizează, în general, este că, de ambele părți ale barbei, există și alte barbule mici, care pot fi văzute doar la microscop. Acestea sunt de diferite tipuri, în funcție de locul provenienței. Pe o parte a barbei, vor apărea barbule crestate, în timp ce pe cealaltă parte, barbulele vor avea cârlige. Astfel, cârligele care ies dintr-o barbulă se vor conecta cu crestele care ajung în direcția opusă față de o barbulă vecină. Cârligele și crestele acționează ca un „velcro”, dar merg mai departe, deoarece crestele permit o articulație glisantă, existând astfel un mecanism ingenios pentru menținerea suprafeței flexibile și totuși intacte.

Data viitoare când vedeți o pană de zbor pe sol, amintiți-vă că este o minune a ingineriei materialelor ușoare, flexibile și aerodinamice.

Solzii de reptile nu oferă niciun indiciu despre o mașinărie atât de complicată. Stahl a recunoscut în mod liber: „Nu se cunoaște nicio structură fosilă de tranziție între solz și pană, iar cercetătorii recenți nu sunt dispuși să întemeieze o teorie bazată pe speculație pură.”¹⁰

Nu există informații genetice în solzii reptilelor care să permită realizarea unui astfel de dispozitiv unic precum îmbinarea glisantă a unei pene. Traseul sinuos sugerat de unele mici „mutații avantajoase” la solzi duce la structuri stângace care sunt, de fapt, un dezavantaj pentru vietate. Până când nu este stabilită toată structura cârligului și a crestei, nu există niciun avantaj, nici măcar ca paletă pentru prinderea insectelor! Cu excepția cazului în care se invocă o anumită planificare „gândită în prealabil”, nu există nicio modalitate prin care mutațiile întâmplătoare ar putea produce „ideea” legării încrucișate a barbulelor pentru a face o rețea de legătură. Chiar dacă mutația întâmplătoare a unei creste/cârlig apare în două dintre barbule, nu există nici un mecanism pentru a transpune acest „avantaj” în restul structurii. Acesta este un caz clasic de complexitate ireductibilă, care nu este în concordanță cu schimbările evolutive lente, dar destul de consecvent cu noțiunea de proiectare.

Dar aceasta nu este tot. Chiar dacă cineva ar avea pene, structura delicată s-ar sfărâma în curând, cu excepția cazului în care ar exista și ulei care să lubrifieze îmbinarea glisantă realizată de barbulele cu cârlig și cele crestate. Cei mai mulți dintre noi ne dăm seama că, odată despărțite barbulele unei pene, este dificil să le facem să se reunească. Pana se sfâșie ușor în absența uleiului, pe care o pasăre îl furnizează din glanda uropigiană de la baza coloanei vertebrale. O parte din acest ulei este răspândit pe pene cu ciocul, ceea ce pentru o pasăre de apă conferă, de asemenea, impermeabilizarea suprafeței sale (astfel, apa se scurge de pe spatele unei rațe). Fără ulei, penele sunt inutile, deci chiar dacă un presupus dinozaur care locuiește pe uscat ar ajunge să aibă aripi, ele nu ar mai fi de folos după câteva ore!

Totuși, așa cum ne-am putea aștepta, nici povestea nu se termină aici, pentru că o pasăre poate zbura numai pentru că are și o structură osoasă extrem de ușoară, care se realizează prin faptul că oasele sunt goale. Multe păsări mențin rezistența scheletului prin componente transversale în oasele goale. Un astfel de aranjament a început să fie folosit la mijlocul acestui secol pentru aripile avioanelor și este denumit „aranjamentul Warren”. Păsările mari, cum ar fi un vultur, s-ar rupe pur și simplu în bucăți în aer dacă ar exista o etapă presupusă la jumătatea dezvoltării scheletice a lor în care nu ar fi „dezvoltat” încă astfel de componente transversale în oase.

În plus, păsările respiră diferit. Sistemul respirator al unei păsări permite transportarea oxigenului direct în sacii de aer, care sunt conectați direct la inimă, plămâni și stomac, ocolind necesitatea normală a mamiferelor de a expira mai întâi dioxidul de carbon înainte de următorul aport de oxigen. Oamenii respiră de aproximativ 12 ori pe minut, în timp ce păsările mici pot respira de aproximativ 250 de ori pe minut. Acesta este un sistem perfect pentru rata metabolică ridicată a păsărilor, care consumă energie foarte repede. În zborul rapid, în special, păsările nu puteau menține expirarea contra fluxului de aer venind din față. Rețineți, de asemenea, că păsările au sânge cald, ceea ce prezintă un vast obstacol biologic pentru cei care susțin un strămoș reptilă pentru păsări.

Luați în considerare mișcarea aripii unei păsări. Această mișcare necesită ca o pasăre să aibă mușchi puternici, cu o articulație a cotului orientată în față pentru a permite scurtarea aripii folosită mult în fluturare de majoritatea speciilor și în picajul păsărilor de pradă. Versatilitatea articulației pivotante de la baza aripii, împreună cu articulația cotului și structura netedă a penelor care le acoperă pe toate, duce la o mare flexibilitate în aerodinamica aripii. Portanța și rezistența la înaintare pot fi echilibrate cu mișcări instantanee, care în aeronave încă necesită schimbări relativ greoaie ale flapului și ale eleroanelor.

Să presupunem că avem „aproape” o pasăre cu toate structurile de mai sus—și anume pene, glandă uropigiană, oase goale, respirație directă, sânge cald, articulație pivotantă și articulația cotului orientată înainte—dar fără coadă! Zborul controlat ar fi totuși imposibil. Stabilitatea longitudinală poate fi realizată doar cu o structură de coadă, pe care majoritatea băieților mici o realizează atunci când fac avioane de hârtie! Dar ce avantaj posibil au toate cele de mai sus pentru orice pasăre pe uscat? O astfel de vietate ar fi o pradă ușoară pentru orice animal de pradă.

În lista mecanismelor (pene, glandă uropigiană etc.), toate sunt esențiale. Încearcă să renunți la unul și întregul proiect eșuează! Coada este esențială, iar odată cu coada trebuie să fie un alt mușchi pentru a opera suprafață aripii mică, variabilă, dar foarte importantă, de exemplu, ținând penajul întins și în jos atunci când revine pe uscat. Cu alte cuvinte, coada nu este folosită ca „accesoriu” static. Trebuie să aibă mijloacele de a-și modifica forma în zbor. Toate aceste mecanisme sunt controlate de un sistem nervos conectat la calculatorul de bord din creierul păsării, toate preprogramate pentru a funcționa într-o gamă largă de manevre aerodinamice complicate.

Colibri

Una dintre cele mai încântătoare demonstrații ale tuturor principiilor de mai sus este pasărea colibri. Aceste păsări mici au capacitatea de a-și bate aripile cu până la 80 de bătăi pe secundă și, așa cum se știe, pot să plutească la punct fix, să zboare înapoi, înainte și lateral cu ușurință (o mare parte din informațiile de aici sunt extrase dintr-un articol excelent scris de Denis Dreves¹¹). Vitezele de 50 de mile pe oră sunt obișnuite pentru aceste minuni zburătoare. Combustibilul trebuie completat foarte repede din cauza consumului mare de energie. În consecință, pasărea trebuie să se hrănească cu un aliment care poate fi descompus rapid în energie.

Toate acestea se realizează prin hrănirea cu nectarul din flori, care necesită abilitatea de a pluti la punct fix și un cioc subțire lung pentru a intra în floare (de exemplu, o fucsie pentru colibriul roșu). Pasărea are, de asemenea, o limbă specială cu două tuburi, care permite depozitarea nectarului. Limba lungă intră și iese din cioc, la o rată incredibilă de 13 ori pe secundă și, atunci când este retrasă, este îndoită în partea din spate a capului.

Se poate imagina scenariul ciudat al presupusei colibri pe jumătate evoluată fie cu capacitatea de a pluti și un cioc de vrabie, incapabil să se hrănească, fie cu ciocul lung, dar fără abilitatea de a pluti, ceea ce ar însemna să zboare în floare fără abilitatea de a se opri! Toate cerințele trebuie să îndeplinite de la bun început.

Manevrabilitatea extremă a păsării colibri se datorează capacității lor de a roti aripa la un unghi mult mai mare decât alte păsări. În consecință, colibriul poate flutura puternic atât la mișcarea ascendentă a aripii, cât și la cursa descendentă, iar mișcarea vârfului aripii unei colibri în zbor desenează cifra opt, în timp ce articulația se rotește cu 90 de grade mai întâi într-o direcție și apoi aproximativ 90 de grade în cealaltă direcție. Este posibilă o rotație suplimentară, ceea ce înseamnă că aripa poate bate puternic în orice direcție, cu mici asimetrii care să permită și mișcări laterale.

Zborul nu poate fi explicat prin schimbări evolutive presupuse. Încercările de a găsi orice forme de tranziție au eșuat. Archaeopteryx s-a dovedit a avea pene de zbor complet dezvoltate (deci, fără jumătate de pasăre), cu alte păsări recunoscute găsite fosilizate la un nivel inferior. Alte presupuse vietăți „pro-avis” (jumătate reptilă/jumătate pasăre) nu au fost găsite niciodată. Dovezile sunt copleșitoare că păsările au fost întotdeauna păsări și sunt întru totul în concordanță cu faptul că au fost create chiar la începutul zilei 5, așa cum spune Biblia.

Nu este științific să argumentăm, pe de o parte, proiectarea evidentă a unui Boeing 747 și apoi să eliminăm proiectarea când avem în vedere zborul mult mai versatil al unui vultur, șoim sau remarcabila colibri. Mințile moderne din mass-media seculară prezintă o dualitate de gândire neștiințifică atunci când laudă complexitatea inginerească a mașinilor create de om, glorificând marile progrese creative ale omenirii, dar prezentând complexitatea din lumea înconjurătoare (de multe ori mult mai complexă decât mașinile fabricate de om) ca urmare a unui experiment cosmic gigantic și neplanificat, fără Creator.

Insecte zburătoare

Insectele zburătoare nu au nicio legătură cu păsările și totuși zborul este pe deplin dezvoltat în toate fosilele de muște, molii și fluturi. Nu există niciun concurent pentru formele tranzitorii. Aripile unor astfel de creaturi sunt extrem de fragile, făcute din solzi, membrane sau, uneori, fire de păr sau peri. Încep ca larve, iar unele care se hrănesc cu substanțe total diferite de cele adulte (de exemplu, omizi și fluturi). Cel mai bun exemplu este libelula, care începe ca o nimfă sub apă, obținând oxigen din apă; totuși nicio libelula adultă nu ar putea exista în același mediu. Este destul de comun pentru libelule să atingă viteze de 30 de mile pe oră, dar nu există fosile de tranziție. Dovezile sunt, de fapt, ale unor libelule mult mai mari, complet dezvoltate, cu o anvergură a aripilor de două până la trei picioare în trecut,¹² indicând declinul de azi, mai degrabă decât avansul. Damselfly-ul înrudită are și ea abilitatea remarcabilă de a zbura, astfel încât aerodinamica sofisticată a celor patru aripi care funcționează independent a inspirat proiectarea precursorilor timpurii ai elicopterului modern.

Complexitatea ciclului de viață al creaturilor precum fluturele (omidă la crisalidă la fluture) și libelulă (nimfă de apă la libelulă), precum și structura perfectă a aripilor acestora ca adulți, indică un design complicat care nu poate fi explicat prin mici modificări. Supraviețuirea fiecărei specii depinde de prezența tuturor mecanismelor de la bun început.

Fluturi migratori

Fluturele monarh din America de Nord migrează 2000 de mile din California, în nord-vest (sau Ontario, în nord-est), către centrul Mexicului, unde își va petrece iarna. Mai uimitor este următorul fapt: unii adulți care fac călătoria înapoi sunt complet maturi, astfel încât unele femele depun ouă și mor în drum spre nord.

Acești descendenți, după ce au trecut prin etapa omidă/crisalidă, continuă migrația spre nord. Mai remarcabil este însă faptul că nu toți ajung înapoi în nord-estul Americii, așa că o altă generație, a treia, finalizează în cele din urmă călătoria, îndeplinind țelul bunicii! Aceasta, desigur, înseamnă că un sistem remarcabil de informații este implicat în codificarea genetică a fiecărui fluture, astfel încât acesta „știe” în ce etapă a ciclului de migrare se află grupul de fluturi. Aceste informații sunt transmise fiecărei generații. Un astfel de mecanism delicat arată clar un design inteligent!

Mai mult, s-a stabilit că magnetitul a fost găsit în corpurile fluturilor monarh (și, de asemenea, în albinele de miere), indicând faptul că sunt capabili să se orienteze prin simțirea câmpului magnetic al pământului. Ochii lor sunt, de asemenea, sensibili la lumina polarizată de la soare, oferindu-le din nou un indiciu de direcție. Cei doi ochi, departe de a fi simpli, sunt făcuți fiecare din 6000 de lentile separate! Nu există fluturi pe jumătate formați în înregistrarea fosilă. Sunt similari celor moderni—pe deplin formați și gata de plecare!

Mamifere zburătoare—lilieci

Liliecii sunt complet diferiți de păsări și insecte, cu aripi din piele și un sistem de ecolocație cu precizie foarte mare, care permite liliacului să găsească insecte (hrană) cu o precizie incredibilă. Nicio jumătate de liliac nu a fost găsită vreodată în înregistrarea fosilă și ar fi greu să ne imaginăm cum o astfel de jumătate de creatură ar putea supraviețui. Zborul este posibil doar cu aripi complet dezvoltate. Acest lucru combinat cu sistemul sofisticat de ecolocație este încă un alt exemplu de complexitate ireductibilă.

Arderea și gândacul bombardier

În sfârșit, un exemplu referitor la combustie—gândacul bombardier. Această creatură necesită un amestec exploziv (peroxid de hidrogen și hidrochinonă), o cameră de ardere pentru a conține substanțele chimice, duze de evacuare pentru a elimina amestecul în care sunt injectați și doi catalizatori (enzimele catalază și peroxidază)—toate acestea la momentul potrivit pentru a face ca reacția violentă să aibă loc pe măsură ce amestecul părăsește capătul din spate. Gândacul bombardier reușește totul cu ușurință, împreună cu capacitatea de a trimite patru sau cinci bombe succesive într-un prădător, controlat de mușchi și dirijat de un sistem nervos reflex. Aceasta este teoria și practica arderii prin excelență! Chiar și camera de ardere a ultimei turbine cu gaz Rolls Royce Trent nu ar atinge complexitatea acestei mici creaturi.

Toate cerințele de mai sus ar trebui să fie îndeplinite în același „moment evolutiv”! Nu există nicio modalitate prin care vreun „intermediar” ar supraviețui din cauza riscului de (1) auto-distrugere (pentru că are amestecul combustibil și catalizatorul, dar nu are un sistem de evacuare) sau (2) de a-și topi încet interiorul având un amestec combustibil, toate tuburile de evacuare necesare, dar fără catalizator, sau (3) de a fi consumat de prădători, în ciuda încercării de a-i distruge folosind catalizatori printr-un sistem de evacuare fin, dar fără amestec combustibil! Pentru ca această creatură să funcționeze, toate trebuie să fie la locurile lor—așa cum știe un inginer Rolls Royce bun—pentru ca turbinele cu gaz ale aeronavelor să funcționeze!

Coerența cu o viziune biblicăa supra lumii

Ca om de știință, nu văd nimic care să reducă credința simplă în Scriptură, atunci când iau în considerare mecanismele din natură. Cele considerate în acest capitol ar putea fi adăugate la multe alte mecanisme mai complexe, care mărturisesc în mod covârșitor o mână creatoare.

Bineînțeles, mulți refuză să recunoască dovezile referitoare la proiectarea în natură, deoarece susțin ipoteza neverificabilă a ateismului. Dacă cineva s-a îndoit serios de design-ul unui avion modern, persoana respectivă ar putea fi convinsă ducând-o într-o fabrică de avioane și prezentând-o echipelor de ingineri de proiectare. În același mod, prejudecățile omului împotriva design-ului din creație pot avea cu adevărat răspuns doar printr-o schimbare radicală a inimii și prin întâlnirea personală cu Autorul tuturor. În cele din urmă, diferența dintre aceste două viziuni asupra lumii se datorează diferențelor religioase. Cred că oamenii insistă cu o teorie care are puține dovezi care să o susțină, deoarece oamenii nu vor să răspundă în fața unui Dumnezeu Creator.

Mai mult, în opinia mea, există multe dovezi în înregistrarea fosilă care sunt întru totul în concordanță cu distrugerea catastrofală printr-un Potop mondial. Am subestimat prea mult timp forțele naturii și doar poate în ultimele decenii geologii (unii cu reticență) s-au întors la o viziune catastrofală privind mai multe straturi de rocă.

În iunie 1991, vulcanul Pinatubo din Filipine a erupt cu un nor de cenușă înalt de peste 130 000 de picioare și o lățime de 10 mile. Fluxurile piroclastice au devastat peisajul, iar apoi cenușa vulcanică și noroiul au curs pe mii de mile pătrate. Explozia vulcanică din 1883 de la Krakatau (între insulele Sumatra și Java din Indonezia) a fost și mai mare; aceasta a fost auzită la 2900 de mile depărtare, cu pietre aruncate la o înălțime de 34 de mile în atmosferă și praf căzând la 3313 mile depărtare, la zece zile după explozie. S-a creat un tsunami înalt de 100 de picioare, care a străbătut Oceanul Indian cu viteza de 450 mile/h, iar ceața vulcanică a încercuit pământul și a transformat soarele în albastru și verde.

La 18 mai 1980, probabil cea mai bine documentată erupție vulcanică recentă a avut loc la Muntele Sf. Elena din statul Washington. Vârful muntelui a fost complet îndepărtat și o explozie a distrus 150 de mile pătrate de pădure. Mișcarea muntelui a cauzat un val de aproape 900 de metri înălțime să se deplaseze de-a lungul Lacului Spirit, cu efectul că aproximativ un milion de trunchiuri de copaci și-au găsit drumul în lac. Mulți alții au fost împinși mai jos, în regiunile inferioare, de fluxurile de noroi și au fost observați în poziție verticală, cu rădăcinile în jos, mișcându-se cu mare viteză prin fluxurile de noroi.

Până la această erupție nu au fost destul de apreciate consecințele imediate ale erupțiilor vulcanice. Sedimentele groase de 600 de picioare au fost expuse de fluxurile de noroi ulterioare care își croiau drum prin sedimentele inițiale înainte de a se întări. Canionul Toutle River, format în 1980, este efectiv o versiune miniaturală 1/40 a Marelui Canion. Implicația este că nu datorită râului Colorado s-a format cel mai mare canion din lume, adică prin eroziune lentă. Toate dovezile sunt în concordanță cu masivele mișcări de teren vulcanice și sedimentare la scară continentală, urmate de spargerea unor diguri mari de apă și a argilei, provocând fluxuri de noroi masive, în întregime în concordanță cu descrierea Marelui Potop din cartea Facerea.

Când Biblia vorbește istoric (iar experții literari sunt de acord că Facerea este scrisă ca istorie), cred că putem avea încredere în ceea ce spune.